Elantris de Brandon Sanderson
Editura Tritonic, 2008
Traducere de Cristina Ispas

La o primă lectură a cărţii Elantris de Brandon Sanderson, suntem tentaţi să gândim oraşul magic Elantris ca pe un spaţiu mitic, un simbol religios.

Oraşul zeilor, mai întâi paradis, apoi infern, emană forţa spirituală a unei „lumi de dincolo”.

Şi totuşi, cititorul, mai intâi surprins de asemănarea dintre Elantris şi locul unde se ajunge prin moarte, descoperă pe măsură ce lectura progresează o simbolistică mai profundă.

Ce reprezintă de fapt Elantris ?…Ce simbolizează magia sa, decăderea sa, gloria sa?…

Este Elantrisul cu adevarăt din altă lume?

Este Elantrisul un loc al zeilor sau al oamenilor?

Este Elantrisul măcar „un loc”, în adevăratul sens al cuvântului?…

I. Paradis

    “Elantris era minunat cândva. Îl numeau oraşul zeilor.Călătorii spuneau că până şi pietrele străluceau cu o lumină lăuntrică şi că oraşul era plin de nemaivăzute minuni. Noaptea, Elantris strălucea ca un imens foc argintiu ,vizibil chiar de la mare distanţă. Dar chiar daca Elantris era magnific, locuitorii săi îl intreceau. Părul le era de un alb scânteietor, pielea de un argintiu aproape metalic ; elantrienii păreau să strălucească asemenea oraşului. Legendele spun că erau nemuritori, sau cel puţin pe aproape. Trupurile li se vindecau repede şi erau binecuvântaţi cu putere, intuiţie si viteză deosebite.[…]

    Şi oricine putea deveni unul dintre ei. Shaod, aşa a fost numit. Transformarea. Lovea la întâmplare-în general noaptea, în timpul orelor misterioase când viaţa încetineşte ca să se odihnească. Shaod putea să ia pe oricine-cerşetor, meşteşugar, nobil sau luptător. Când venea, viaţa norocosului lua sfârşit şi apoi începea din nou; îşi lepăda vechea existenţă lumească şi se muta în Elantris. Elantris, unde putea să trăiască în beatitudine, să conducă înţelept şi să fie venerat pentru o eternitate.”

    Oraşul zeilor, Elantris, era considerat a fi un loc magic, strălucitor, nobil, bogat şi divin.O imagine a raiului.

    Locuitorii Elantrisului, veneraţi de toţi cei din regatul Arelon, aveau puteri supranaturale.Desenau în aer hieroglife magice „aoni” , descătuşând astfel forţa AonDor.

    Magia lor putea aproape orice:vindeca miraculos, tranforma, distruge, crea.

    Orice muritor de rând putea deveni zeu. Shaodul, sau Transformarea, alegea la întâmplare un om obişnuit şi-l transforma in elantrian. În noua sa existenţă, toate grijile pământeşti dispăreau si noul zeu era liber să trăiască in cetatea de un alb strălucitor.

    Descrierea Elantrisului în perioada sa de glorie pare să se suprapună peste imaginile paradisului aşa cum apare el înfăţişat în tradiţiile spirituale ale diferitelor popoare ale lumii.

    Şi totuşi….

    Deşi Shaodul (Transformarea) era un proces echivalent cu moartea şi trezirea la o nouă viaţă , cel ales nu trebuia să facă dovada vreunor merite morale. Era pur-şi-simplu „norocos”.

    Acestei prime deosebiri i se adaugă altele, nuanţări subtile ale metaforei Elantrisului care se dezvăluie cititorului o data ce acesta pătrunde mai adânc în universul lui Brandon Sanderson.

    Nu toţi „zeii” erau fericiţi în Elantris. Povestea tatălui lui Galladon este edificatoare în acest sens. Negăsindu-şi locul in oraşul zeilor, acesta alesese să studieze agricultura, o inutilitate, din moment ce toţi elantrienii aveau puterea să „transforme gunoiul în mâncare”. Apoi soarta îl lovise, căci îşi descoperise soţia murind, prea târziu pentru a o mai salva prin magie vindecătoare.

    Deşi locuitorii Elantrisului puteau trăi o eternitate, ei puteau în egală măsură muri. Şi încă de „boli simple”.

    Confesiunea preotului Dilaf confirmă ideea că elantrienii nu puteau vindeca chiar orice boală. Plin de ură, preotul îi acuză pe elantrieni că i-au blestemat iubita bolnavă, lăsând-o să moară în chinuri. Rămâne la latitudinea cititorului să decidă dacă, într-adevăr, elantrienii au dorit să se răzbune pe reprezentantul unei religii diferite de a lor, ori dacă, în acel caz particular, ştiinţa lor magică a dat greş.

    În ambele cazuri, ne şochează imperfecţiunea elantrienilor. Erau sau nu zei?!…

    Orice ar fi fost, elantrienii aveau o religie a lor. Una secretă, dar nu mai puţin adevărată.

    „ Oameni cu părul alb, cu pielea argintie, acopereau în întregime pereţii, formele lor bidimensionale fiind angajate în diferite activităţi. Unii îngenuncheau în faţa unor aoni enormi; alţii mergeau în şir, cu capetele plecate. Era ceva formal pe chipurile lor.

    -Locul ăsta este un lăcaş sfânt , zise Raoden. Un fel de altar.

    – Religie la elantrieni? se miră Karata.

    -Trebuie să fi crezut în ceva, da, zise Raoden. Poate că nu erau la fel de convinşi de propria lor divinitate ca toată lumea din Arelon. Îi aruncă o privire prietenului său.

    -Tata n-a pomenit niciodată nimic de vreo religie, zise dula. Dar oamenii ăştia aveau nenumărate secrete, pe care le păstrau chiar şi faţă de familiile lor.”

    Descoperirea lăcaşului sacru al elantrienilor uimeşte în egală măsură personajele Raoden, Karata şi Galladon şi pe cititorul care îi însoţeşte în căutarea lor.

    În acest moment, încolţeşte in mintea noastră bănuiala că metafora raiului (biblic sau păgân ) nu este cea mai potrivită pentru Elantris.

    „Oraşul zeilor” ar fi putut reprezenta în egală măsură leagănul unei civilizaţii avansate .O rasă superioară, dar o rasă umană. În ochii celor ce li se supuneau umili, ei erau desigur zei. Dar în proprii lor ochi, elantrienii erau mai puţin divini.

    Absenţa caracterului utopic-absolut al Elantrisului nu ar urmări deci să dovedească „imperfecţiunea raiului”, ci, mai degrabă, perfectibilitatea unei civilizaţii umane, cât de departe ar putea ajunge ea, folosindu-se de o ştiinţă magică sau de o magie ştinţifică.

    În acest caz, Elantris nu este paradisul. Şi acesta ar putea fi adevăratul motiv pentru care „oricine poate deveni zeu”.

    Caracterul de „zeu uman” nu este însă unul imuabil. De aceea cu uşurinţă se poate ajunge în….

    II. Infern

      Biblia povesteşte cum primii oameni au fost izgoniţi din grădina raiului.Alte tradiţii cum ar fi cea hindusă, chineză, greacă, vorbesc despre o „vârstă de aur” a omenirii când „raiul era pe pământ” , după care a urmat „decăderea”, lumea ajungând aşa cum o ştim noi azi.

      Oraşul Elantris se transformă, însă, direct în iad. Peste noapte şi aparent fără nici o explicaţie, are loc Reodul.

      Magia AonDor se stinge , zeii îşi pierd puterea, şi Elantrisul este înghiţit de noroi. Transformările continuă, numai că, de această dată, „aleşii” nu devin zei. Oamenii „luaţi de Shaod” îşi pierd părul, pielea li se acoperă de pete întunecate, şi corpul lor îşi pierde capacitatea de a se vindeca. „ Cetatea zeilor” devine o „închisoare-mormânt” pentru toţi cei atinşi de blestem.

      Căderea Elantrisului înseamnă totodată declinul regatului Arelon şi începutul unei epoci întunecate pentru locuitorii oraşului regal Kae, oraşul de lângă „cetatea zeilor”.

      În urma războiului civil, elantrienii sunt omorâţi, Elantrisul jefuit, vechii regi detronaţi. Negustorii avuţi preiau puterea în Kae. Sărăcia, corupţia şi slăbiciunea forţelor armate fac din regatul Arelon o „pradă uşoară” pentru Imperiul Fjordelez, imperiu care doreşte să îngenuncheze toate popoarele care i se împotrivesc .

      Infernul adevărat se dezlănţuie însă în interiorul Elantrisului, unde bande rivale se luptă pentru puţina mâncare cu care sunt „aruncaţi înăuntru” nou-veniţii. Elantrienii nu mai au nevoie să mănânce pentru a supravieţui , însă senzaţia de foame nu dispare. Se amplifică. Luptele dintre cei închişi în Elantris devin feroce, cu atât mai mult cu cât în urma Shaodului, nici o rană nu se mai vindecă. Orice durere apărută în urma unei cât de mici lovituri sau zgârieturi, rămâne pe veci, şi trupul nu mai cunoaşte alinare sau odihnă.

      Eternitatea devine o pedeapsă, căci elantrienii nu pot muri, chiar dacă inima lor nu mai bate. Cei care cedează (psihic) durerii, devin „hoezi” , oameni cu minţile pierdute, striviţi de imensa şi nesfârşita lor durere, care repetă la infinit o frază fără sens. Nebunia şi suferinţa îi dezumanizează pe toţi cei ce se trezesc abandonaţi între zidurile Elantrisului.

      Asemănarea cu infernul este evidentă. Cei loviţi de Shaod sunt îmbrăcaţi în haine de înmormântare şi trimişi în Elantris cu jertfa Korathi, un coş cu vin şi mâncare, care marchează trecerea lor în „lumea de dincolo”. Cei rămaşi îi consideră, în adevăratul sens al cuvântului, „morţi”, şi nu se mai interesează de soarta lor chiar dacă ştiu că „blestemaţii” încă respiră, se mişcă şi vorbesc.

      În Elantris, pedeapsa este veşnică şi este la fel de crudă ca pedepsele pe care le primeau păcătoşii în diversele mitologii ale lumii: să ardă veşnic, să fie devoraţi de fiare, să îngheţe de frig, să fie torturaţi la nesfârşit, să le fie veşnic foame şi sete, dar să nu poată nici bea, nici mânca….

      Deosebirea, în cazul Elantrisului, este că cei asupra cărora cade blestemul Shaodului nu sunt vinovaţi. Ei nu sunt cu nimic inferiori celor care, înainte de căderea oraşului magic, erau aleşi să devină zei. Transformarea loveşte în continuare la întâmplare.

      Mai mult, aflăm că, dintre toţi cei ce ajung în Elantris, unii rezistă mai mult, alţii mai puţin. Deşi sunt cu toţii condamnaţi, personalitatea şi voinţa lor nu sunt total anilihate. Unii dintre ei, aşa cum este Galladon, îşi păstreză gândirea limpede în ciuda deznădejdii.

      Pornind de la această descoperire, prinţul Raoden, „proaspăt” aruncat în Elantris încearcă să înţeleagă condiţia lor de elantrieni şi să vadă transformarea ce i-a făcut prizonieri dintr-o altă perspectivă.

      Raoden realizează că „ a fi mort în viaţă” poate fi un”avantaj” în sensul în care timpul trece de partea ta şi nu mai eşti legat de griji materiale. Ai astfel puterea de a acţiona eliberat de presiunile vieţii de zi-cu-zi , presupunând că psihicul tău e suficient de puternic încât să domine foamea şi durerea fizică, permanent prezente.

      Izolat în Elantris, prinţul Raoden încearcă să pătrundă tainele magiei AonDor. El observă că aonii pot fi încă desenaţi, dar că simbolurile magice pâlpâie şi se sting la scurt timp după. Complicatele caractere de lumină, nu îşi mai eliberază forţa magică, aşa cum o făceau altădată.Raoden concluzionează că exista „ceva” care blochează AonDor, dar că „forţa nu a dispărut”.

      Mai mult, Raoden înţelege că şi corpurile lor au rămas „blocate”, captive într-o transformare care nu a mai avut loc până la capăt. Procesul care urma să-i transforme în zei s-a oprit din „lipsă de energie”.Cei luaţi de Shaod nu sunt nici „morţi” , nici „damnaţi”. Sunt doar „incompleţi” la fel ca aonii ce nu mai pot străluci.

      Înca din primele sale momente în Elantris, prinţul Raoden crede că pentru cei de aici se mai poate face încă ceva. Puterea sa nu vine atât din optimism, cât din curajul de a nu-şi accepta sentinţa. Ideea ca elantrienii pot şi merită să–şi facă o viaţă mai bună se naşte astfel în mintea prinţului Raoden.

      Libertatea de a continua să te consideri o persoană după ce ai ajuns în infern, nu poate aparţine decât unei conştiinţe curate. Conştiinţele curate nu sfârşesc însă în infern. Concluzia logică este că Elantrisul nu reprezintă, de fapt, infernul.

      Cei luaţi de Shaod nu sunt cei ce au de ispăşit vreo vină, ci victimele dezechilibrului general creat în Kae, Arelon şi univers. Ei primesc „şansa” de a îndrepta lucrurile şi pentru ceilalţi, pentru toţi cei ce au avut de suferit de pe urma căderii Elantrisului. Din acest punct de vedere, ei sunt încă „aleşii”, chiar dacă nu o ştiu şi nu o simt.

      Prin urmare, Elantrisul decăzut simbolizează altceva decât un infern mitic. Cutremurul care zguduie „oraşul zeilor” în momentul Reodului, se dovedeşte în finalul cărţii a fi o cauză directă a blocării magiei AonDor.

      „Oraşul zeilor” în ruină duce încă o dată cu gândul la mitul civilizaţiei avansate, civilizaţie distrusă de un şir de catastrofe naturale. Ignoranţa locuitorilor din Kae care mai întâi îi venerază, apoi îi gonesc şi izolează pe elantrieni, simbolizează ignoranţa popoarelor învecinate respectivei civilizaţii care nu pot înţelege moştenirea ce li s-a lăsat.

      Motivul pentru care nimeni nu este capabil „să repare” dezastrul rezultat în urma Reodului este acela că nimeni nu cunoaşte suficient magia aonilor pentru a crede că o astfel de „reparaţie”este posibilă. În mod similar, popoarele mai puţin avansate ce ar fi martorele distrugerii unei civilizaţii evoluate, ar fi împiedicate de teamă şi superstiţie să preia cunoştinţele celor ce au pierit.

      În concluzie, în pofida aurei sale mitice, Elantrisul nu este un spaţiu echivalent cu raiul, iadul sau o imagine a „lumii de apoi” ci, un teritoriu locuit de oameni, pe Pământ, care, la un moment dat în istorie, ar fi putut fi cât se poate de real în ochii celor ce nu puteau desena aoni, la propriu şi la figurat.

      Raoden studiază cărţile de magie ale elantrienilor şi îşi însuşeşte cunoştinţele lor. Numai aşa, el poate să-şi asume rolul de conducător şi să înceapă să construiască Noul Elantris.

      Mesajul lui Brandon Sanderson apare mai clar acum: ştiinţa şi înţelepciunea pot transforma orice loc într-un paradis, după cum ignoranţa, dezbinarea şi teama pot risipi comorile adunate cu grijă de generaţii întregi.

      Luciana Grosu

      x Shield Logo
      This Site Is Protected By
      The Shield →