La ce e coada asta, am întrebat, în timp ce ei se călcau în picioare, îşi scoteau ochii cu ghearele, se legănau ca un lan bătut de furtună şi îşi cărau discret coate în burtă, fluturând o pădure de mâini şi chirăind unii la alţii dintr-o multitudine de guri adânci şi pustii ca nişte peşteri flămânde. La medicamente compensate? Nu. La ajutoare de vreun fel? Nuuu. La carne, am întrebat, simţindu-mă ca pe vremea comunismului. Nu, domnişoară, mi-a trântit-o o bătrânică îndesată, cu o sacoşă de cârpă şi un pardesiu răpciugos, e coadă la moarte. Cum adică la moarte, am întrebat şi atunci am văzut afişele de pe vitrinele magazinului dezafectat:

Moarte bună, promiteau ele, moarte pe gratis, moarte de calitate, moarte durabilă.

Hai şi tu, că se dă gratis, se strigau unii pe alţii prin cartier. Şi oamenii veneau în goană, îşi înhăţau sacoşele cu care stăteau pe vremuri la coadă la carne – sau cu care părinţii lor stătuseră – şi veneau zoriţi, cenuşii la păr, cenuşii la piele, cu haine cenuşii şi cu suflete de cenuşă, aruncând priviri crunte oricărui neavenit care părea gata să se bage în faţă sau care era prea tânăr ca să aibă dreptul la moartea lor gratuită. Cui îi venea rândul îşi înhăţa moartea, se strecura printre oamenii de la coadă ţinând-o strâns şi se ducea acasă în goană, să şi-o moară singur, să n-o împartă cu nimeni, în timp ce vecini curioşi se zgâiau pe gaura cheii sau prin draperiile prost trase să vadă: a luat-o? i-e frică? funcţionează? nu funcţionează? Unui bătrân i se făcuse rău şi lumea îl scotea din mijlocul gloatei, în timp ce alţii bombăneau agitaţi: “uite-al naibii, îl caută moartea p-acasă şi el stă aici, la coadă la moarte” sau “ar fi păcat de el să moară tocmai acuma, când mai avea doar trei persoane în faţă…”.

Veniseră şi televiziunile şi puneau întrebări inteligente: “Aţi mai murit vreodată şi,  dacă da, de câte ori?”, “Cum credeţi că o să fie?” şi “De ce n-aţi murit până acum?”.

– Eu întotdeauna am avut reţineri dar, dacă atâta lume ia, o fi ceva, le-a declarat un pensionar vioi şi s-a aşezat şi el la coadă.

– Pe mine m-a trimis fiica mai mare, a spus o bătrânică, a zis că dacă e gratis să vin şi eu…

Pe mine mă apucaseră o groază abjectă şi un mesianism absurd şi mergeam să-i trag de mânecă, să se răzgândească. Domnilor, doamnelor, e vorba de moarte aici, e ceva serios, e o treabă definitivă, mort doar pe jumătate nu poţi fi decât în literatură, în viaţă mori complet şi de tot. Dar ei ştiau mai bine decât mine

– sau ştiau de mai demult decât mine, ceea ce nu e acelaşi lucru cu a şti mai bine deşi, la vârsta lor, aşa pare –

şi mă goneau plictisiţi. Dar doamnelor, domnilor, ce atâta grabă, că doar de murit tot o să murim cu toţii la un moment dat, ziceam şi atunci s-au enervat mai-mai să mă ia la bătaie. Ei erau pregătiţi de atâta vreme. Îşi cumpăraseră cavouri, ăi mai bogaţi, îşi pregătiseră hainele de înmormântare şi prosoapele, ăi mai săraci, e o investiţie, un deranj, ce, adică au făcut-o degeaba? Nu-i mai bine să fii sigur, că doar ce-i în mână nu-i minciună?

Şi-atunci i-am lăsat baltă, fiindcă ce-mi erau ei mie şi ce-i erau ei lumii, mai bine să se ducă, fiindcă sunt numai nişte mecanisme învechite şi înţepenite, nişte carcase prin care vag mai bântuie amintirea altor zile şi vremuri, mă deprimă şi îmi amintesc că aşa o să ajung şi eu. Ducă-se, dară, poate, nemaiavăzându-i, n-o să mă mai resemnez că îmbătrânesc şi ajung ca ei şi, neresemnându-mă, poate n-o să mai ajung ca ei.

Un cetăţean de prin vestul UE stătea şi se uita, clătinând din cap: ce naţie de pomanagii, au moarte pe gratis, ai naibii, popor de  asistaţi social! La ei, în vest, se dă moarte numai pe credit, după o reţetă originală a unui franţuz…

– Şi nu vă e greu aşa? a întrebat compătimitor un reporter de televiziune.

– Ce vreţi, a replicat străinul, c-o moarte toţi suntem datori.

Laura Sorin

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →