Cenaclurile SF au apărut ca ateliere de lucru ale fandomului, dar şi ca forme de organizare administrativă într-o vreme când nici o grupare pe bază de interese specializate nu putea funcţiona în regim privat, trebuind să se supună, în consecinţă, autorităţii (şi autorizării) de stat. Dincolo de controlul exercitat asupra unei asemenea echipe de instituţia – de regulă, culturală – care accepta să patroneze gruparea, aceasta îşi asuma şi o anume obligaţie financiară prin care să sprijine activităţile desfăşurate la sediul său. O cercetare cu caracter sociologic va descoperi, astfel, că obiectivele de creaţie ale cenaclurilor, inclusiv cele subordinate proiectelor unor reviste sau antologii proprii, au evoluat în paralel cu unele strategii ţinând doar indirect de producţia literară, nu însă şi străine de promovarea acesteia din urmă: deplasări în grup, gratuite, la diverse întâlniri intercenacliere, participare la convenţiile naţionale (consfătuirile pe ţară anuale), la eventuale convenţii internaţionale, la taberele de creaţie ale anticipaţiei, cu tot ce presupuneau aceste manifestări publice ca desfăşurare de talent şi de forme distractive specifice. Fanii participanţi la viaţa de cenaclu au fost, prin urmare, şi tineri interesaţi de formarea lor ca autori de literatură SF, şi simpli auditori ai discuţiilor, observatori de pe margine ai fenomenului, dispuşi adesea să-l reducă o dimensiune eminamente subiectivă şi la o scară arbitrară de valori.

În România, organizarea în structuri cenacliere a început la mijlocul anilor ’60 din secolul trecut, prinzând însă un avânt de-a dreptul spectaculos după 1970. Sarcina celui aventurat să înregistreze aceste grupări de simpatizanţi ai anticipaţiei a fost şi va fi mereu dificilă, în primul rând din cauza caracterului fluctuant al multora dintre ele: destule cenacluri au arătat un interes întâmplător şi pasager în relaţia lor cu genul SF. Un asemenea inventar de cluburi riscă să intre în trena splendorilor comice caragialeşti („două la primărie, două la prefectură” etc.), fiindcă niciodată „numărătoarea” nu s-a putut face „pe real”. Ea s-a bazat şi pe declaraţii de bună intenţie, neacoperite prin dovezi de existenţă efectivă. Lansând în 1982 Almanahul Anticipaţia, Ioan Albescu vorbea în editorialul său de 25 de cenacluri înfiinţate la nivelul întregii ţări. Un an mai târziu, Alexandru Mironov găsea doar 22. Prin 1985, Dan Merişca ridica spre 70 numărul cluburilor şi cenaclurilor de anticipaţie de care avea cunoştinţă, pentru ca tot el, în 1986, să introducă în listă, cu date concrete, doar 36, menţionând încă vreo duzină ce nu răspunseseră invitaţiei făcute prin infzinul Quark de a centraliza informaţiile referitoare la grupările reprezentate. Reînnoită de George Ceauşu pe baza informaţiilor furnizate de Dan Popescu în fanzinul Sigma şi reactualizate de membrii cenaclului „Quasar” cu prilejul unor întâlniri intercenacliere din 1996 şi 1998, lista include „circa 50 de cenacluri” care ar fi existat la data respectivă. Ceea ce, din motive pe care le vom prezenta în continuare, pare totuşi greu de crezut. Este mult mai logică ipoteza că, în afara unor cenacluri serioase, cu activitate dovedită prin forţa lor organizatorică şi prin rezultatele exprimate publicistic şi editorial ale membrilor lor, un număr nu tocmai mic de grupări ale fanilor au făcut doar figuraţie în mişcarea de ansamblu. Pe de altă parte, dacă data înfiinţării unui cenaclu s-a înregistrat cu exactitate, asemeni unei izbânde dificile şi remarcabile, nu există, în schimb, informaţii certe privind dispariţia lui, pentru simplul motiv că încetarea activităţii nu mai trebuia anunţată oficial. Multe cenacluri valide la un moment dat s-au dizolvat tacit, prin indolenţa survenită pe traseu, sau prin retragerea membrilor mai dinamici care iniţiaseră gruparea. Unele cenacluri au ajuns astfel să mai apară în liste din pură inerţie, mult dincolo de momentul real al disoluţiei lor. În consecinţă, evaluarea situaţiei „de pe teren” pretinde prudenţă, existenţa neclară a unor grupări fiind de cele mai multe ori o treaptă spre constatarea decesului ei definitiv.

Primele cenacluri apărute la noi au fost şi cele mai longevive, dar nici evoluţia lor nu trebuie văzută ca fiind rectilinie sau fără discontinuităţi. Un exemplu în acest sens l-au dat chiar „Marţienii”, cenaclul scriitorilor profesionişti. Inaugurat în martie 1964 pe lângă Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, cercul acesta reuşea să mobilizeze în jurul ideii de SF nume consacrate în literatura generală, dar şi cu lucrări pe subiecte de anticipaţie, de la Mihu Dragomir, Ion Hobana, Vladimir Colin şi Adrian Rogoz, până la Romulus Vulpescu, Victor Bârlădeanu şi Nina Stănculescu. Cenaclul n-a funcţionat însă continuu şi la ridicata tensiune iniţială, trebuind relansat în mai multe rânduri, în 1969, în 1973, iar recent, în 2008, el încearcă un nou avatar cu concursul unor fani de odinioară, trecuţi la profesionism. Nu altfel s-a întâmplat cu cenaclurile amatorilor, chiar de cursă lungă fiind. Cele apărute în mediul studenţesc au avut şansa de a se realimenta periodic cu simpatizanţi şi talente proaspete. Ceea ce nu le va scuti totuşi de unele perioade rutinate, sterile, întrerupte prin noi puseuri de activism.

Între grupările de amatori, prioritatea o deţine cenaclul „Solaris”. Iniţial fără nume, cu domiciliu provizoriu, în noiembrie 1969 acesta îi transferă la Casa de cultură a studenţilor „Grigore Preoteasa” pe fanii bucureşteni care, în iulie 1969, îşi începuseră deja activitatea pe lângă Club MM (Clubul 2000) de la „Tehnic Club”. Încă din prima sa fază, cenaclul beneficiază de îndrumarea unor scriitori consacraţi (Colin, Rogoz, Horia Aramă, Hobana), interesaţi de formarea unui viitor pentru SF-ul românesc. Alcătuită în punctul de plecare din nume complet lipsite de sonoritate, echipa iniţială se lărgeşte treptat, dând cu timpul câţiva autori publicaţi cu volume (Mihail Grămescu, Alexandru Ungureanu, Dănuţ Ungureanu, Radu Pintea), un editor (Lucian Hanu) şi un plastician specializat în SF (Marina Nicolaev). Alexandru Ungureanu va şi conduce cenaclul în perioada 1978-1982. După un declin suferit la sfârşitul deceniului al nouălea, „Solaris” renaşte în 1995 din iniţiativa lui Grămescu, stârnind interesul unor autori din generaţia pe atunci cea mai tânără, între care Anca Amuzescu şi Ona Frantz. De numele grupării se leagă apariţia primului fanzin din România (Solaris), xerocopiat, în 1972. La fel, organizarea unor convenţii naţionale, întrunirea din 1972 a singurelor trei cenacluri de amatori existente atunci reprezentând, iarăşi, prima manifestare de acest fel.

În paralel cu iniţiativa bucureşteană, semne de organizare apar şi la Timişoara. Cenaclul SF „H. G. Wells” se înfiinţează în noiembrie 1969 la Casa de Cultură a Studenţilor din localitate. Tinerii participanţi la inaugurare şi-l aleg drept mentor pe Ovidiu Şurianu, iar coordonarea grupului o va asigura o vreme Laurenţiu Cerneţ. În mai 1971, când prezenta în CPSF „creuzetul creaţiei timişorene”, Adrian Rogoz îl găsea în funcţia de preşedinte al cenaclului pe Doru Treta, unul dintre studenţii cu care se pornise la drum. Şi laboratorul acesta a produs talente notabile (Silviu Genescu, Lucian Ionică, Duşan Baiszki, Marcel Luca, Dorin Davideanu, Daniel Vighi, György Györfi-Deák), fani trecuţi treptat de la povestirile şi articolele împrăştiate prin fanzine, almanahuri şi antologii la cărţi personale, dintre care unele ţinând de literatura generală. Sergiu Nicola avea să facă o excelentă carieră de grafician, la fel ca Sandu Florea, artist emigrat în SUA şi specializat în banda desenată, iar Viorel Marineasa şi-a descoperit după 1990 abilităţi de editor. Cenaclul a dat primul fanzin tipărit de la noi (Paradox) şi prima culegere de texte din producţia unei grupări profilate pe anticipaţie.

În articolul intitulat Insomnii timişorene (în CPSF nr. 396 din 15 mai 1971), pornind de la exemplul oferit de cenaclul „H. G. Wells”, Adrian Rogoz meditează asupra condiţiei unei asemenea grupări (care „nu reprezintă o simplă întâlnire între fani, ci o activitate cu un precis obiectiv de creaţie”) şi formulează un decalog cu „regulile unui bun cenaclu SF”. Merită să le revedem:

„1) Cel mai propice mediu pentru science-fiction îl constituie tinerii, în special studenţii. De aceea cred că, acolo unde există, casele de cultură ale studenţilor pot deveni autentice palate ale anticipaţiei.

2) Un rol important revine, de aceea, directorului casei de cultură, care poate să stimuleze, dar şi să frâneze potenţialităţile tinerilor fani. […]

3) Succesele cenaclului „H. G. Wells” vădesc necesitatea existenţei unui mentor mai vârstnic, în cazul de faţă doctorul Ovidiu Şurianu, care, în dubla sa calitate de om de ştiinţă şi scriitor, a orientat cu tact şi competenţă forţele tinerilor săi colegi. […]

4) Preşedintele (sau secretarul) unui cenaclu SF trebuie să se distingă prin câteva calităţi: să aibă, fireşte, talent literar, dar să studieze (sau să fi absolvit) o disciplină ştiinţifică, să fie foarte activ şi intransigent, dar şi calm şi înţelegător, să fie pasionat, dar şi nepătimaş. […]

5) Un cenaclu SF eficient trebuie să aibă, pe lângă participanţii mai mult sau mai puţin latenţi, cinci-şase membri extrem de activi, talentaţi, inimoşi, prieteni între ei, punctuali, plini de idei, constituind adevăratul motor al întrunirilor. […]

6) Pentru buna lui activitate, un cenaclu SF trebuie să-şi formeze un corp de critici, care nu trebuie neapărat să fie şi autori de povestiri.

7) Deşi participarea prea multor suporteri (fani fără serioase preocupări literare) poate dăuna cenaclului […], problema este mai delicată deoarece unii participanţi trebuie să depăşească o anumită timiditate şi inerţia începutului.

8 ) Tuturor participanţilor li se cere o mare pasiune pentru science-fiction şi, în special, un sincer interes pentru dezvoltarea anticipaţiei româneşti. De aici decurg o seamă de foloase colective: efervescenţă în discuţii, punctualitate în ţinerea şedinţelor, disciplină în realizarea tuturor articulaţiilor «mărunte şi de rutină», ale oricărei munci în comun.

9) Cu ajutorul directorului casei de cultură, cenaclul SF va putea să editeze un fanzin sau, după cum intenţionează cei din Timişoara, să tipărească un volum cu cele mai bune producţii ale lor.

10) Dezvoltarea în continuare a anticipaţiei româneşti este condiţionată de sporirea numărului ei de adepţi şi de descoperirea şi formarea unor noi talente. În acest sens, consider că tocmai caselor de cultură studenţeşti le revine un rol esenţial. Dacă Bucureştiul, Timişoara şi Craiova au cenacluri bine închegate, mai există în ţară cinci asemenea instituţii care ar putea promova anticipaţia (la Cluj, Iaşi, Braşov, Tg. Mureş şi Galaţi). De altfel, şi în celelalte mari oraşe ale ţării vor putea fi găsite modalităţile adecvate de încurajare a talentelor SF.”

Decalogul vădeşte o orientare practică a autorului său, interesat de deschiderea unor noi rezervoare de texte pentru Colecţia pe care o conducea la Bucureşti. În linii mari, regulile enunţate aici pot fi aplicate oricărui atelier de creaţie literară şi multe cenacluri studenţeşti profilate pe literatura generală le-au şi respectat tacit, dezvoltându-şi activitatea cu mentorii lor, cu cercul lor de talente creatoare şi de critici în formare, cu pasiunea proprie dedicată literaturii şi cu stimulii de natură administrativă meniţi să asigure cadrul material al exercitării acestei pasiuni. Decalogul conţine însă şi elementele care aveau să-i permită lui Voicu Bugariu, într-o interpretare ţinând de sociologia culturală şi de analiza mentalităţilor, să echivaleze calitatea de îndrumător al mediului cenaclier SF cu funcţia de „pontif” şi să vadă în sugestii de felul celor formulate aici o activitate de prozelitism cvasireligios. Ceea ce este, totuşi, o exagerare.

Un alt „team SF” puternic (cum îi plăcea lui Rogoz să spună) este cenaclul „Henri Coandă”, înfiinţat la Craiova în septembrie 1970. Funcţionând la Casa de cultură a tineretului, a început cu Alexandru Mironov ca secretar organizator şi Ştefan Nicolici la secretariatul literar. Pe fondul activităţilor sale curente s-au ridicat în timp un tenace popularizator al ştiinţelor de vârf şi al fenomenelor stranii (Titus Filipaş), traducători (între care Ion Ilie Iosif), un lexicograf al genului (Aurel Cărăşel), autori de volume SF cu caracter literar (Victor Martin şi Radu Honga), dar mai ales graficieni (Marius Ghergu, Marius Stătescu, Aurel Buiculescu, Viorel Pîrligras), unii dintre ei  cu bune rezultate şi în banda desenată. Mai multe convenţii naţionale şi manifestări intercenacliere cu caracter local, ca şi editarea fanzinului Omicron, cu suplimentele sale ulterioare Omicron satelit şi Micron, se datorează grupării craiovene.

Cu un deceniu în urma acestor cenacluri „iuţi de picior”, în februarie 1979, fraţii Dan şi Lucian Merişca înfiinţează la Iaşi cenaclul „Quasar”, care a funcţionat pe lângă Casa de cultură a studenţilor. Gruparea s-a impus repede şi extrem de energic în fandom, datorită spiritului întreprinzător al lui Dan Merişca şi talentului în rapidă evoluţie al multora dintre membrii ei. A produs buni comentatori ai genului (Doru Pruteanu şi Sorin Antohi, acesta din urmă angajat în prezentarea rubricii Galaxia SF din mai multe ediţii ale Almanahului Anticipaţia, dar interesat şi de aspecte teoretice privitoare la relaţia dintre SF şi utopie). De asemenea, autori cu volume de proză (George Ceauşu şi Lucian Merişca), un traducător talentat (Ion Doru Brana) şi mai mulţi graficieni, între care Radu Gavrilescu şi George Aaron. La apariţia „Quasar”-ului, CPSF nu mai exista, ca să-i prezinte grupat creaţiile, însă cenaclul a ştiut să folosească în mod excelent oportunităţile oferite de almanahul pomenit mai sus. Mai multe convenţii naţionale, precum şi întâlniri periodice plasate sub incidenţa memoriei lui Dan Merişca (după dispariţia tragică a acestui neobosit animator al fandomului) se leagă de numele şi de activitatea cenaclului ieşean. La fel, i se datorează primul almanah SF apărut în România (Fantastic Magazin), infzinul Quark, antologii din creaţia membrilor grupării. Perioada mai recentă din viaţa cenaclului se bazează pe contribuţia unor tineri care încă îşi caută drumul propriu. Gloria i se hrăneşte însă în continuare din amintirea primei sale echipe.

Al doilea cenaclu timişorean, „Helion”, s-a înfiinţat în martie 1980 la Casa Tineretului din localitate. În mod fericit, clubul a găsit de la început o soluţie de convieţuire amiabilă cu mai vechiul cenaclu „H. G. Wells”, transformând-o într-o relaţie de colaborare ce rezistă până azi. Prima echipă a cenaclului include, de altfel, pe unii membri din gruparea parteneră (Lucian Ionică, Marcel Luca, Silviu Genescu, Augustin Corneliu Giagim, Duşan Baiszki, Dorin Davideanu), coordonaţi în noua formulă de Cornel Secu. „Helion” a constituit o bună rampă de lansare şi pentru alte talente, între care prozatorii Costel Baboş, Val Antim, Constantin Cozmiuc, Lucian Vasile Szabo şi Daniel Vighi, criticii Radu Pavel Gheo, György Györfi-Deák, traducătoarea Antuza Genescu, artistul plastic Traian Abruda. Mutat la Casa Universitarilor din Timişoara, cenaclul a antrenat la manifestările sale şi un apreciabil număr de cadre didactice universitare, ceea ce a sporit calitatea şi prestigiul acestor activităţi. A organizat anual Zilele, apoi Sesiunea Helion, sesiune de comunicări ce tindea să contrabalanseze printr-o contribuţie de ţinută academică mai lejerele reuniuni obişnuite ale fandomului. A publicat fanzinul, apoi revista Helion, caietul de teorie, critică şi istorie literară Biblioteca Nova (în colaborare cu cenaclul „H. G. Wells”), a tipărit o antologie de povestiri SF româneşti în limba engleză. În 1994 a fost co-organizator principal al euROcon, primul Congres european de SF ţinut în România, şi promotor al înfiinţării ARSFan. După o perioadă de declin, începută în 1997 şi finalizată prin suspendarea activităţii în 2001, cenaclul a revenit la o viaţă activă după anul 2005.

De la aceste ateliere universitare ale anticipaţiei, moda, ca şi modelul cenaclurilor s-au răspândit în toată ţara. La propagarea lor au contribuit, fără îndoială, manifestările de tip evenimenţial ale fandomului. Reuniunile intercenacliere, convenţiile naţionale, saloanele de artă SF şi taberele de creaţie organizate de grupările deja constituite – toate au reprezentat stimuli puternici, poate nu atât pentru lărgirea fandomului, cât pentru constituirea unor grupări noi în interiorul lui. Rezultatul efectiv al procesului depăşeşte cu mult sugestiile teritoriale propuse de Rogoz în punctul zece al decalogului său. În oraşele arătate cu degetul pentru inactivitate SF apar deodată nu un singur cenaclu, ci mai multe: „Aergistal”, „Victor Papilian şi „Pentagrama” la Cluj-Napoca, „Antares”, „Brain”, „BrAnt” şi „Fantastron” la Braşov. La fel se întâmplă şi în alte localităţi, unde somnolenţa organizatorică pare întreruptă brusc de un activism excesiv, producând cenaclurile „Nova Fantascienza” şi „Rendez vous” la Sibiu, „Andromeda” şi „Regii Nisipurilor” la Constanţa, „Antarg”, „Psi Zone” şi „Hidalgo” la Piteşti, „Aeternus” la Satu Mare,  „Orion”, „Jules Verne” şi „Quo Vadis?” la Ploieşti, alt „Quo Vadis?” la Giurgiu, alt „Orion” la Râmnicu Vâlcea, „Nova 5.5” şi „A cincea dimensiune” la Galaţi, „Alphaville” la Arad. În Craiova mai apar cenaclurile „Victor Anestin”, „Galax” şi „Transfer”, iar la Iaşi „Quasar” e concurat de „Alcor” şi de „Alternativ SF” de pe lângă Clubul CFR. La Oradea apar cu o vagă faţă anticipativă „Horenii”, la Bacău se înfiinţează „Clepsidra”, la Râmnicu Vâlcea altă „Clepsidră”, la Piatra Neamţ „Sigma”, la Târgovişte „Cronos”, la Suceava „Cosmos”, la Bistriţa „Clubul Univers”. Oraşe şi orăşele, multe fără tradiţii culturale profunde, se înscriu subit pe harta manifestărilor SF: Adjudul cu „Satelit Quasar” de la Biblioteca orăşenească, Boldeşti-Scăieni cu „Satelit String”, tot de la Biblioteca orăşenească, Alexandria cu „Axis Mundi”, Balşul cu „Pythia”, Bicazul cu un cenaclu de şcoală generală, Oţelul Roşu cu „Vladimir Colin” şi „Epsilon Eridani”, Roşiorii de Vede cu „Cyber”, Focşanii cu aparent orgoliosul „Noi”, Jiboul declarat şi el cu un cenaclu de bibliotecă orăşenească, Slatina cu „Segra”, Cernavodă cu „Atlantis”, Reşiţa tot cu un „Atlantis SF”, Vatra Dornei cu „Alpha”, Codlea tot cu „Alfa”, Deva cu „Alfa SF” şi „Teseract”, Zalăul cu „Almateea”, Turda cu „Phoenix”, Năsăudul cu „Spaţial”, Tecuciul cu „Fantastic”, Botoşanii cu „Suflet” şi „Altair”, Baia Mare cu „Game Over”, Buzăul cu „Geneze”, „Pozitronic” şi „Interferenţe”, Lugojul cu „Sirius”, Tulcea cu „Mileniul III”, Rădăuţi cu „Andromeda”, Sângeorz-Băi cu „Experimental”, Petroşani cu „Ophiucus” şi „Miner Club 2001”, Câmpulung Muscel cu „Terra”, Târgu Jiu cu „Krypton”. Luându-şi partea leului, Bucureştiul adaugă grupărilor sale mai vechi („Marţienii” şi „Solaris”) cenaclurile „String”, „Planetar SF”, „Prospectart”, „Modul 13”, „Univers SF 21”, „Steaua Polară”, „Universal Fandom”, „E. R. Burroughs”, „Sirius”, „Signum” şi „Rătăcitorii”. Pentru ca acest spectacol de tip carusel să fie complet, am mai avut până şi un cenaclu sătesc, „Selenarii” din Guranda, organizator de tabere de creaţie agreabile şi, bineînţeles, agreate de fandom.

Din această panorană care coboară pe pământ românesc întreaga boltă cerească am putea rămâne cu impresia că SF-ul nostru din ultimii ani este extraordinar de prosper şi de câteva ori mai bine reprezentat decât o arată bilanţurile reale. Dacă fiecare cenaclu amintit aici ar fi produs nu mai mult de doi-trei autori valabili, critici, traducători, plasticieni specializaţi, ar însemna ca la ora aceasta să putem număra în Noul Val optzecist şi între mai tinerii care i-au urmat vreo două sute de profesionişti activi, realizaţi, participanţi la o operă de ansamblu de-a dreptul uluitoare. Cum nu s-a întâmplat aşa, suntem îndreptăţiţi cu atât mai mult să vedem într-o bună parte a acestei liste o prezenţă formală şi neproductivă a fandomului, activitatea sa cenaclieră rămânând importantă doar prin grupările capabile să producă valori şi să prezinte public rezultate notabile. În acest sens se mai disting doar câteva grupări, despre care va fi vorba în continuare.

Un cenaclu extrem de dinamic a fost la un moment dat „Prospectart”, înfiinţat în decembrie 1985 la Casa de Cultură „Nicolae Bălcescu” din Bucureşti, între membrii săi fondatori fiind Cristian Tudor Popescu (preşedinte), Mihail Grămescu, Dănuţ Ungureanu, Mihai Dan Pavelescu, Cristian Tamaş, Marian Truţă, Ştefan Ghidoveanu, Mihnea Columbeanu, Costi Gurgu, Sorin Camner şi alţii. În 1986 îl găsim transferat la Observatorul Astronomic Bucureşti, unde continuă să-şi ţină şedinţele săptămânale până în 1991. În cei câţiva ani de activitate comună, membrii cenaclului au recoltat rapid premii de creaţie (schiţă, povestire, nuvelă, eseu) şi de traducere la concursurile anuale, zonale, precum şi un premiu internaţional decernat lui C. T. Popescu la Eurocon 1987 (Montpellier). După o lungă perioadă de amorţire, poate chiar de disoluţie, „Prospectart” (grafiat şi ca „ProspectArt”) revine impetuos în scenă în 2009, ca atelier de creaţie al recent înfiinţatei Societăţi Române de Science-Fiction şi Fantasy. Condus în noua sa formulă de Cristian Tamaş, cenaclul îşi regăseşte o parte din membrii mai vechi, între care Dănuţ Ungureanu, Marian Truţă, Cristian Lăzărescu, Cristian Mihail Teodorescu, Sorin Camner, Carol Czedly, adăugându-şi totodată nume noi: Liviu Radu, Sebastian A. Corn, Roxana Brînceanu, Feri Bălin, Mugur Cornilă etc.

Cenaclul „String” a luat fiinţă în octombrie 1989 prin consensul unui grup de studenţi de la Universitatea Politehnică din Bucureşti, conduşi de Mihaela Muraru-Mândrea. Este, practic, prima grupare lansată în sfera SF-ului românesc după răsturnările politice de la sfârşitul anului amintit. A organizat o convenţie naţională: cea de-a XX-a ediţie a Romcon, ţinută în capitală. A întemeiat Centrul pentru Ştiinţă Prospectivă şi Science Fiction, ca organizaţie neguvernamentală venită în sprijinul activităţii de creaţie şi cercetare din domeniile respective. Între membrii fondatori figurează Ion Hobana, Alexandru Mironov, Mihai Bădescu, Romulus Bărbulescu, George Anania, Ştefan Ghidoveanu, Florin Munteanu, Ion Albescu şi Constandina Paligora. Fără îndoială, ei nu pot fi consideraţi membri ai cenaclului, deşi îi vom regăsi pe unii şi în casetele tehnice ale publicaţiei String. Revista s-a lansat în iunie 1990 şi, în ciuda dificultăţilor de editare întâlnite periodic, a reuşit să supravieţuiască vreme de mai mulţi ani, cu numere aspectuoase, lucrate profesionist. Deşi iniţiatoarea acestor proiecte spune că şi-a construit revista cu colaboratori voluntari, ideea de a-şi creşte autori dintre propriii cenaclişti pare s-o fi preocupat mai puţin decât aceea a apelului la „mercenari” de dovedită calitate. În felul acesta, însă, s-a compromis de fapt viitorul cenaclului, pe cale să rămână, ca multe alte grupări trecute aici în revistă, pură amintire.

Perioada imediat următoare anului 1990 cunoaşte o scădere a interesului fandomului pentru organizarea în cenacluri în formula tradiţională. Publicaţii ca Jurnalul SF sau SFera de la Brăila au reprezentat importante centre de atracţie pentru autorii tineri ai momentului, pe care i-au cultivat asiduu în cuprinsul lor, dar nu pot fi considerate şi sediul unor veritabile activităţi de tip cenaclier. Articolele şi prozele colaboratorilor puteau să apară în public fără a mai trece prin discuţia vreunei grupări colegiale liber constituite: era suficient să primească aprobarea redactorilor (Adrian şi Ionuţ Bănuţă la Jurnalul SF, Marian Ţarălungă şi Ionuţ Caragea la SFera brăileană. Fiind o publicaţie electronică, aceasta din urmă şi-a asumat o condiţie specială, cu dezavantajele ei, dar şi cu mari avantaje decurgând din bascularea interesului tinerilor dinspre pagina tipărită spre acaparatoarea relaţie cu lumea virtuală a Internetului. Înainte de a opta pentru formula virtuală, gruparea din Brăila a trăit şi ea o fază „tradiţională”, sub denunirea de „cenaclu de arte virtuale şi literatură de anticipaţie” (CAVLA SFera), avându-i printre membrii săi pe Aurelius Belei, Marian Coman (vicepreşedinte în 1994) şi Mircea Cărbunaru (preşedinte în 1996-1997). Pentru membrii grupării a fost o perioadă bogată în premii obţinute cu lucrări în proză, cu grafică şi machete SF.

Un cenaclu de formulă clasică mai este „Planetar”, înfiinţat în iunie 1992, tot la Observatorul astronomic (denumit acum „Amiral Vasile Urseanu”) din Bucureşti, pe locul unde mai fumega cenuşa cenaclurilor „Univers SF 21” şi „Prospectart” (formula iniţială). Noua grupare a antrenat autori din emergenta promoţie nouăzecistă, Traian Bădulescu, Eduard Pandele, Bogdan-Tudor Bucheru, Anca Amuzescu. Acestora li s-au adăugat fani de dată mai recentă, între care Felix Pleşoianu, Cris Chimoiu şi alţii, întrucât cenaclul i-a absorbit şi pe unii membri ai clubului „Star Trek”. Împreună cu aceştia, s-a organizat în noiembrie 1997 reuniunea denumită „Picnic la marginea galaxiei” şi s-a redactat buletinul NewsLetter SF. Declinul cenaclului (iulie 2005) e legat, între altele, şi de pierderea sediului de activitate prin moartea lui Harald Alexandrescu, binevoitoarea sa gazdă de la Observator.

În schimb, un cenaclu care nu are nevoie de sediu material este „Altherna Terra SF”, pentru simplul fapt că funcţionează pe web. A fost înfiinţat în 1997 de un grup de membri fondatori între care Dan Rădulescu, Bogdan Teodorescu şi Chris Fotache, aceştia din urmă fiind direct răspunzători de buna funcţionare a „netzinului”. Deşi în cele 11 numere de care avem cunoştinţă mai apar la diferite rubrici şi alte semnături, prozele SF originale sunt în general ale unui număr restrâns de colaboratori, ceea ce pledează pentru caracterul relativ „închis” al acestei grupări.

Mai vizibil datorită calităţii autorilor implicaţi în grupare este însă aşa-numitul „Atelier Kult”, prezentat de iniţiatorii lui drept „un site-cenaclu de literatură ficţională – fantastic, SF, horror”, altfel spus, un cenaclu virtual veritabil, după modelul celor întâlnite la vorbitorii de limbă engleză. Înainte de a deveni un „site privat, non-profit, pe care iniţiatorii săi doresc să-l gestioneze într-un mod cât mai pragmatic, profesionist şi imparţial”, Grupul Kult s-a alcătuit, în primăvara anului 1999, într-o manieră aproape clasică, prin asocierea – mai curând pe criterii amicale şi de afinităţi intelectuale decât prin gest administrativ – a câtorva autori pe atunci în formare, aflaţi totuşi în faţa debutului editorial: Costi Gurgu, Florin Pîtea, Ana-Maria Negrilă, Jean-Lorin Sterian, Bogdan-Tudor Bucheru. Acest cerc restrâns, cu discuţii săptămânale, l-a inclus în scurtă vreme şi pe Horia Nicola Ursu, care putea să le ofere sprijin în calitate de editor. Pe parcursul deceniului următor, „Atelierul Kult” a produs mai multe antologii cu textele membrilor săi, unele publicate pe suport de hârtie, altele în condiţii oferite de mediul virtual.

Fără îndoială, schimbările radicale ivite în viaţa social-politică şi culturală la graniţa dintre secolele XX şi XXI impun şi SF-ului românesc mutaţii care îl îndepărtează treptat de mentalităţile cultivate comod în urmă cu mai multe decenii. Aceste mutaţii privesc atât conţinutul anticipaţiei, maniera de a scrie şi de a citi, cât şi lucruri ce ţin de viaţa exterioară a genului, de organizarea fandomului, de conceperea şi susţinerea efectivă a activităţilor ce i se potrivesc. După toate probabilităţile, cenaclurile tradiţionale vor mai exista, în paralel cu cele virtuale, însă într-un număr mult redus faţă de „ploaia meteoritică” observată în intervalul 1975-1990. Cenacluri mai puţine înseamnă, în fond, şi cenacluri mai puternice, care mizează în principal pe creaţie, lăsând pe un plan secund veselia superficială de tip co-participativ a suporterilor SF de la periferia actului creator. Cenaclurile vor fi, probabil, grupări de profesionişti (unele chiar închise), mai curând decât reuniuni ritualice de amatori. Iar o asemenea formulă, pe măsură ce avansăm în tehnicile virtualului, va avea şanse sporite să se dezvolte şi pe Internet.

Mircea Opriţă

Articolul face parte dintr-o Enciclopedie a anticipaţiei româneşti, în curs de redactare.

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →