Mă întreb cum proceda Assurbanipal atunci când avea chef să citească o carte. Şi cum o citea. Avea el oare nişte angajaţi (pe viaţă) care îi ţineau sub ochi tăbliţele de lut? Dar dacă avea chef să citească seara, în pat, înainte de culcare? Făcea oare adnotări în lut umed pe marginea romanelor din biblioteca regală? Cum ar fi arătat un târg de carte dacă s-ar fi organizat pe vremea aceea? Greu cu lutul printre tarabe…

Papirusul, pergamentul, mătasea sau hârtia, folosite pe post de suport pentru cuvinte, nu au rezolvat ele singure timp de secole o problemă destul de sâcâitoare: multiplicarea unei opere literare. Gutenberg a soluţionat această neplăcere folosind pentru prima dată un tipar cu litere mobile. Soluţia sa s-a răspândit rapid în lume, iar apoi, după alte câteva sute de ani de tăiat păduri în neştire, nişte unii au descoperit că se poate scrie şi pe altceva. Textul scris pe hârtie a migrat pe hard-discuri din ce în ce mai încăpătoare şi din ce în ce mai silenţioase. Transpus în simboluri binare, inscripţionat pe hard-discuri, pe CD-uri, pe memorii flash sau pe orice tehnologie asemănătoare, textul literar aspiră cu tupeu la nemurire, indiferent de calitatea intrinsecă. Orice prostie scrisă de cineva pe noile medii poate supravieţui şi va supravieţui obligatoriu oricărei catastrofe. Noile medii sunt încăpătoare, rabdătoare, generoase şi, mai ales, ieftine.

Mai are rost să scriem pe hârtie? Unii sunt de părere că da pentru că, spun ei, Cartea Tipărită este adânc impregnată în conştiinţa colectivă, prin urmare este necesară şi nu va dispărea. Alţii susţin că dimpotrivă, Cartea Tipărită va deveni curând o amintire sau o curiozitate pentru că nu există nici o punte chimică, alchimică, electrică sau magnetică între codul genetic al omului biologic şi artefactul numit carte. Omul modern este sclavul vitezei de orice fel iar cuvântul scris circulă mai repede pe internet. Câteva cunoştiinţe elementare de HTML plus un editor de text pe mâna cuiva priceput pot avea un impact mult mai mare decât un tipar cu litere mobile de acum câteva sute de ani. Galaxia Gutenberg se fărâmiţează în alte galaxii, mai mititele şi mai sprintene: Blogspot, WordPress, Twitter, MySpace, MyFace, MyAss… Reţelele de socializare scot la iveală microgenii care produc capodopere care durează fix cinci minute. Datorită lui Gutenberg am învăţat cu toţii să scriem şi acum nu ne mai putem opri. Ba mai mult, chiar şi limbajul se modifică din pricina vitezei cu care alergăm bezmetic. Există bloguri de limbă română care par a fi scrise în klingoniană. Există reţele de comunicare instant care par a folosi limbaje extraterestre.

Şi totul asezonat cu emoticoane, fireşte. Aştept cu nerăbdare primul roman scris cu emoticoane. Sigur, o să spuneţi, mesajele instant nu sunt artă. Nu ştiu. De ce n-ar fi? Pentru că nu sunt aşezate cuvintele mai întâi pe hârtie? Pe de altă parte nu cred că James Joyce s-ar fi apucat să scrie Ulise dacă ar fi avut la îndemână doar o pană de gâscă şi câteva suluri de pergament. Poate că scria altceva. Sau nimic. Pe de altă parte, mă întreb, romanul Ulise, dacă ar fi ajuns printr-un miracol (science-fiction, desigur) la curtea regelui Artur, ar fi plăcut literaţilor de atunci? N-aş risca un răspuns pozitiv. Invers, câţi oare au citit Epopeea lui Ghilgameş în ultimii zece ani? Puţini. Iar, dintre acei puţini, câţi o consideră o capodoperă literară? De acord, poate că în sumeriană suna mai bine…

Vremurile se schimbă şi ne schimbă, o spune şi Bob Dylan. Peste o vreme, un text scris pe messenger poate deveni o capodoperă. Celebritatea nu va mai fi apanajul celor puţini şi talentaţi ci va fi la îndemâna celor mulţi. O celebritate de treizeci de secunde. Flaubert va fi reciclat în simboluri grafice. Şi poate că nici nu este ceva rău în asta. Cum va arăta Madame Bovary transpusă într-o bandă desenată în care, în loc de cuvinte, se vor folosi emoticoane? Cool, nu-i aşa? Aparent ne întoarcem la pictograme şi hieroglife. Ce urmează? Siluete de bizoni pe pereţii peşterilor? Poate. În fond, ce este internetul dacă nu o imensă peşteră din care ieşim din ce în ce mai rar? Avem pe internet Second Life? Avem. Avem avatar acolo? Avem. Atunci la ce ne mai trebuie să ieşim afară? Nu văd mare diferenţă între un user de pe Second Life care preferă să zboare prin realitatea lui virtuală şi un individ care se afumă cu ciuperci printr-o scorbură sau  într-o grotă. Amândoi zboară.

În ultimii douăzeci de ani am reuşit să trecem de la “daţi mai puţine cărţi, acolo, în faţă, ca să ajungă la toată lumea” la o stare de apatie şi de nesimţire în faţa cuvântului scris. Prăbuşirea tirajelor este un fapt. Prozele tipărite au ajuns la tirajele la care se scoteau înainte plachetele de poezii. Iar poezia are astăzi tiraje microscopice. Un poet işi poate tipări singur opera: o editură i-ar putea asigura un tiraj doar cu un exemplar mai mult decât poate printa el acasă. Sau poate cu două, dacă vorbim de o editură serioasă. Altminteri, în mod bizar, rafturile librăriilor se rup sub avalanşa de titluri şi de autori. În douăzeci de ani s-a derulat un proces straniu şi sumbru: cititorii par a fi sucombat atinşi de vreo molimă cosmică şi ineluctabilă în vreme ce scriitorimea, prin contrast, pare a prolifera precum algele roşii dintr-o baltă într-o vară toridă. Fireşte, este vorba despre o inversare sau despre o alterare a proporţiilor. Mai puţini cititori înseamnă prea mulţi scriitori. În mod normal această densitate relativă de scriitori ar trebui să fie benefică: operele lor ar trebui să prezinte o calitate nemaivăzută în decursul vremurilor deoarece ar trebui să curteze un număr mai mic de cititori. Ce se poate observa este că Darwinismul nu se implică. Scriitorilor nu le cresc pene de păun iar cititorii, câţi au mai rămas, devin la rându-le scriitori pe bloguri şi printre bloguri. Cine are calculator, acces la reţea, ştie literele de tipar şi trei sau patru semne de punctuaţie poate ajunge o celebritate în decurs de câteva zile şi pentru câteva zile. La o scară de timp convenabil aleasă şi comensurabilă cu viaţa unui om, am putea să constatăm că în această supă sau terci cultural care clocoteşte pe internet se nasc trimestrial cinci balzaci, un sabato, doi marinpreda şi nişte mărunţiş nediferenţiat: pamukcărtărescurushdiecoelho, dar care promite. Titanii literari vor lua forma momentului, vor avea parte de nemurirea lor măsurabilă în secunde după care se vor scufunda în magma care i-a generat. Eternitatea nu va dura mai mult de câteva luni.

Şi, pentru ca lucrurile să fie şi mai plăcute, celor care nu se pot obişnui cu scriitorii noi, care apar şi evoluează cu viteze relativiste, celor care nu se pot dezlipi de foile de carte şi care pot sta o zi întreagă să admire un perete îmbrăcat în rafturi de lemn pline cu cotoare de cărţi, acestora, viitorul imediat, de fapt chiar prezentul le oferă o surpriză care să-i usture: bookreaderele vor elimina celuloza din circuitul natural al cuvântului. Precum nişte rozătoare agere şi indestructibile, e-book reader-ele vor asasina cărţile invocând o ecologie necesară dar prost înţeleasă. În loc de o bibliotecă înşirată prin casă vom purta asupra noastră un dreptunghi de plastic care va ţine la un loc un manual de tâmplărie şi un eseu de teodicee, un roman pornografic alături de zece versiuni ale Bibliei în zece graiuri antice. Poeme graţioase se vor alinia împreună cu reţete de dovlecei umpluţi într-o democraţie desăvârşită. Cuvintele, lipsite de suportul de hârtie, vor arăta la fel, pe orice pagină îmbibată cu tehnologia e-ink, precum nişte deţinuţi tunşi chilug şi care mărşăluiesc monoton şi veşnic printr-un lagăr de concentrare infinit. Sigur, este vorba despre o biată unealtă. Ne putem da cu ea peste cap sau ne putem folosi de ea ca să reînvăţăm să citim, dar mai ales, să scriem. Pentru că, oameni buni, atunci când editurile clasice se vor fi retras în jurasicul lor cultural, atunci când tiparniţele vor trece din halele de producţie în muzee şi din muzee în ţărână, atunci când orice scriitor va putea fi accesat de oricine, oricând şi de oriunde, atunci când un roman căruia autorul tocmai i-a pus ultima virgulă şi ultimul punct va fi publicat în următoarele treizeci de secunde, atunci când toată lumea va fi cufundată în reţeaua gândurilor, atunci se va ajunge, poate, la situaţia exotică în care fiecare cititor să-şi aibă propriul scriitor. Şi, pentru a exista, scriitorul va trebui să se adapteze rapid şi fără ifose cititorului său. Să se reinventeze pentru oricare alt cititor potenţial şi căruia să-i spună poveştile pe care acesta le doreşte.

Dar într-un viitor mohorât pentru cuvântul tipărit ce se va alege din poveste? Vom mai avea oare povestitori? Oameni care să transmită emoţii şi nu emoticoane prin cuvinte? Vor mai exista poeţi? Dar scriitori de science-fiction sau de fantasy? La ce vor visa autorii de science-fiction? La un tipar cu litere mobile? La un teasc cu ajutorul căruia să umple foi de hârtie cu poveşti? Poate să apară un science-fiction sau cum s-o numi acest gen literar peste ani, aşadar poate să apară un sefe invers? În care autorii de literatură, sau cum s-o mai numi ea, să se decupleze de la reţelele virtuale şi să viseze cu creierii proprii la o lume în care oamenii tăiau copaci pentru a face hârtie pe care să se aştearnă poveştile. Vor fi ei nişte ciudăţenii, cazuri psihiatrice într-o lume care în loc de cuvinte oamenii comunică printr-o sumă de bolboroseli încărcate cu pictograme plutitoare prin aerul virtual? Vor fi vremuri interesante în care puzderii de sigmundfreuzi online ne vor asista permanent gesturile, gândurile, dorinţele. Eşti nebun, va spune avatarul psihiatrului tău electronic folosind pentru aceasta un emoticon 3D perfect renderizat, atunci când va afla că vrei poveşti. Nu-ţi va rămâne decât să te decuplezi de la RV şi să te apuci de scris. Din păcate o să constaţi că nu mai ai cuvinte. Iar simulacrul de newspeak pe care îl ştii nu poate descrie decât stările primare. Şi fără nuanţe. Aşa că te vei băga la loc pe reţea. Iar Orwell va râde pe înfundate.

Marian Truţă

Text citit la Colocviul de literatură science fiction Alte ţărmuri – aceeaşi lume, pe data de 30.01.2010.

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →