Se pare că omul este, prin natura sa, o făptură pesimistă, chiar mizantropă. Pentru că din cele mai vechi timpuri a fost convins că, în ciuda aparenţelor, lucrurile merg din rău în mai rău.

În mai toate civilizaţiile  există mituri despre un trecut fericit – Vârsta de aur la greci, Paradisul pierdut la popoarele semitice – mituri care sunt completate de credinţa că lumea se va sfârşi în mod violent şi definitiv. Hinduşii, maiaşii, germanii erau convinşi că lumea e pieritoare şi că asupra ei se vor abate catastrofe distrugătoare, ce vor pune capăt existenţei sale. Chiar şi primii creştini nutreau convingerea că a doua venire a lui Iisus va fi însoţită de un conflict între forţele binelui şi ale răului ce va avea ca efect sfârşitul lumii. Apocalipsa lui Ioan a devenit un exemplu al modului în care lumea noastră va fi distrusă de catastrofe succesive, fiind, din acest punct de vedere, mai complexă şi dând dovadă de mai multă imaginaţie decât alte texte.

Aceste credinţe catastrofiste aveau două justificări principale. Unele dintre ele porneau de la premisa că omul, făptură păcătoasă prin natura sa, va aduce divinitatea la exasperare, făcând-o să treacă la măsuri punitive extreme – potop.. foc venit din cer, etc – prin care să curăţe pământul de păcătoşi şi să facă loc unor oamni mai buni şi mai ascultători. Alte credinţe considerau că soarta lumii era decisă de forţe mai puternice decât zeii, care urmau să piară şi ei în acea catastrofă finală – Ragnarok, de exemplu, însemna şi sfârşitul lumii, şi sfârşitul zeilor – sau că existau un soi de catastrofe periodice, la date ce puteau fi determinate exact  şi care nu puteau fi modificate.

O dată cu evoluţia tehnică şi socială a apărut şi ideea de progres, ca atare s-a ivit şi opinia că, în ciuda credinţelor străvechi, omenirea s-ar putea îndrepta spre un viitor al bunăstării şi fericirii. Evdent, părerile în privinţa acestui viitor fericit difereau în funcţie de epocă şi de ideologie. Iar Apocalipsa lui Ioan combina, într-o viziune originală, sfârşitul lumii cu viitorul fericit.

Mitul sfârşitului lumii – un mit logic, de fapt, având în vedere că totul are un început şi un sfârşit – şi mitul pardisului regăsit par a fi pătruns în subconştientul colectiv al omenirii, pentru că atunci când ştiinţa şi tehnologia au devenit elemente vizibile ale progresului, iar acest lucru şi-a găsit o exprimare artistică în literatura SF – adică prin secolul al nouăsprezecilea – cele două mituri au reprezentat subiecte predilecte ale noului gen literar. Atrag atenţia asupra acestui lucru pentru că literatura SF este cu precădere o literatură a extrapolărilor, care porneşte de la o situaţie anumită şi extrapolează anumite caracteristici ale acestei situaţii, anticipând evoluţii posibile şi atrăgând atenţia asupra acestor evoluţii. În principiu, literatura SF ar trebui să fie o literatură optimistă – şi este, în mare măsură – fiind, în acelaşi timp, o literatură a avertismentului, descriind cu minuţiozitate posibile catastrofe.

Ar merita să amintim că Mary Shelley, autoarea romanului Frankenstein – considerat primul roman SF în adevăratul sens al cuvântului, a scris şi romanul The last man, în care descrie Anglia devastată de o molimă catastrofală.

Ar mai merita să amintim că H. G. Wells este autorul unor avertismente de-o duritate ieşită din comun. Menţionez, în primul rând, Maşina timpului – în care autorul ne descrie decăderea rasei umane şi, în final, sfârşitul omenirii. Când se va trezi cel adormit este unul dintre primele romane ce descriu decăderea democraţiei, ajunsă prada unor grupări oligarhice. Iar Războiul lumilor descrie distrugerea civilizaţiei terestre  în urma invaziei marţienilor.

Deoarece am amintit de Războiul lumilor, amintim că în rândul amatorilor de literatură SF tema apocalipsei exclude intervenţia extratereştrilor – care este o temă de sine stătătoare – şi se rezumă doar la efectele unor catastrofe naturale sau provocate de către oameni.

Dintre temele apocaliptice de la începuturile literaturii SF trebuie menţionată cea pe care a tratat-o Karel Capek în romanele sale Krakatit şi Fabrica de absolut –  invenţiile necontrolate pot duce la sfârşitul lumii. Cam în aceeaşi perioadă, Alexei Tolstoi, în Hiperboloidul inginerului Garin, avea aceeaşi opinie. De remarcat însă faptul că atât scriitorul ceh cât şi cel rus nu duc lucrurile până la capăt, catastrofa fiind, în cele din urmă, oprită.

Amintim că printre cei care au imaginat sfârşitul lumii este şi Felix Aderca, în romanul său Oraşele scufundate, pământul ajungând la finalul existenţei sale datorită stingerii soarelui.

Literatura de avertisment a căpătat o pondere importantă în cea de-a doua partea secolului al douăzecilea, când a devenit evident pentru oricine că lumea putea fi distrusă cu adevărat în cazul unui conflict nuclear. Ca atare, au apărut o serie de romane care descriau, în primul rând, lumea postapocaliptică, lupta supravieţuitorilor de a reconstrui un embrion de societate.

Era limpede pentru toţi cei care încercau să imagineze o asemenea lume că civilizaţia actuală este o civilizaţie a comodităţii, a găselniţelor tehnice care ne fac viaţa mai uşoară. O lume postapocaliptică însemna revenirea omenirii într-o fază în care se aflase aceasta cu o mie sau cu două mii de ani în urmă, în care lupta pentru existenţă prima.

Autorii oscilau între un optimism superficial – precum Robert Merle în Maleville, care descrie încercarea unui grup de supravieţuitori dintr-o zonă rurală franceză de a întemeia o societate agricolă – şi pesimism lipsit de orice speranţă. Analizând posibilele urmări ale armelor atomice, descopereau că oamenii ar fi urmat să locuiască într-o lume pustie, lipsită de orice resurse, hrănindu-se cu conserve descoperite prin dărâmături. Această imagine a avut cei mai mulţi adepţi, începând cu Harlan Elison – Băiatul şi câinele său – şi terminând cu Cormac McCarthy – Drumul. În lumea aceea apar, uneori, tot felul de mutanţi, cu înfăţişare înfiorătoare şi dotaţi – câte odată – cu puteri paranormale.

Walter Miller jr. aduce, în Cantică pentru Leibovicz, un element în plus. Supravieţuitorii holocaustului nuclear îi acuză de catastrofă pe savanţi şi-i  ucid. Tema responsabilităţii savanţilor capătă astfel o nouă valenţă – deşi, de atunci, lumea s-a lămurit că nu cercetătorii sunt cei care iau decizii. În plus, Miller, unul dintre puţinii scriitori SF care recunoaşte deschis că-i creştin, imaginează o biserică catolică ce joacă în lumea postapocaliptică rolul bisericii din evul mediu – adică strânge şi păstrează documente de tot felul, ce urmează să fie înţelese ulterior, în vremuri mai bune.

Multe dintre romanele lui Philip K. Dick se petrec într-o lume pustiită de radiaţii, Poştaşul lui David Brin ne descrie o lume în care a dispărut orice autoritate, iar haosul e folosit de bande ce jefuiesc supravieţuitorii. Un caz mai aparte îl reprezintă filmul realizat după povestirea lui Pierre Boulle, Planeta maimuţelor, care transformă textul iniţial într-un manifest împotriva folosirii fără responsabilitate a ştiinţei.

Dar holocaustul atomic e doar una dintre variantele apocalipsei. Altă variantă de succes este cea a molimei ce nu poate fi oprită. Am amintit anterior de romanul lui Mary Shelley. Jack London a publicat în 1912 Molima stacojie, care descrie lumea la şaizeci de ani după ce planeta a fost crunt lovită de o boală.

Stephen King, în Apocalipsa, porneşte de la ideea unui germen modificat genetic în laboratoarele militare şi care scapă de sub control, ucigând aproape întreaga omenire. Sigur, King condimentează povestea şi cu un substrat mistic, dând valenţe suplimentare poveştii.

Richard Matheson, în Sunt o legendă, porneşte de la aceeaşi premisă a virusului scăpat de sub control, dar care transformă oamenii în vampiri.

Ciuma albă, a lui Frank Herbert ne oferă povestea distrugerii deliberate a omenirii de către un savant care voia să răzbune uciderea familiei sale de către terorişti, creând un virus ce ucide femei.

Pe lângă holocaustul nuclear şi molimi, autorii de literatură SF au imaginat şi alte moduri de a distruge lumea.

Jerry Pournelle şi Larry Niven, în Lucifer s Hammer, descriu sfârşitul lumii în urma izbirii unei comete de Pământ.

John Wyndham  imaginează, în Ziua trifidelor, nu numai o molimă care orbeşte aproape toată populaţia, dar şi plante carnivore capabile să se deplaseze.

Stephen King, în Mobilul, ne descrie un sfârşit al lumii provocat de nebunie transmisă prin intermediul telefoanelor mobile.

John Barnes în Uraganele ne oferă o apocalipsă provocată de modificări climatice catastrofale.

Gordon R. Dickson în Furtună de timp îşi imaginează un sfârşit al lumii datorat unei defecţiuni în structura temporală a universului. Iar în Lup şi fier, lumea ajunge în colaps datorită unei catastrofe financiare!!! iar acest lucru a fost imaginat în anii 1970!

Kevin J. Anderson şi Doug Beason în Sfârşitul ne povestesc despre un savant care a creat o bacterie care să distrugă petele de petrol, în cazul unor accidente. Numai că treaba scapă de sub control, iar bacteriile distrug tot ce e pe bază de petrol – mase plastice, lubrifianţi, etc.

Tim LaHaye şi Jerry B. Jenkins, în ciclul Left Behind, ne delectează cu o interpretare ad litteram al Apocalipsei, începând cu ridicarea la cer a celor drepţi şi descriind în continuare conflictele dintre supravieţuitori, printre care s-a instalat Antihristul…

Dacă în privinţa sfârşitului lumii autorii de literatură SF au dat dovadă de multă imaginaţie, în ceea ce priveşte utopiile lucrurile nu stau chiar atât de bine.

Să amintim că termenul utopie a fost folosit pentru prima oară de Thomas More, în lucrarea sa din 1516, Utopia, în care descrie o societate ideală.

H. G. Wells, a cărui opinie despre viitorul omenirii era, în general, sumbră, prezintă, totuşi, în Oameni ca zeii şi o variantă utopică a acestui viitor. Iar Aldous Huxley, cunoscut îndeosebi pentru A Brave New World, a conceput o utopie în Island.

Scriitorii sovietici, credincioşi idealurilor comuniste, au prezentat cititorilor viziunea unei societăţi egalitariste perfecte, în care tehnologia şi comunismul se combină în mod fericit. Ivan Efremov, în Nebuloasa din Andromeda, dar şi alţi scriitori, inclusiv Stanislav Lem şi fraţii Strugaţiki, au descris utopii de sorginte marxistă.

Evident, scriitorii americani au susţinut valorile capitaliste.

O utopie tehnicistă ne descrie Isaac Asimov în romanul Soarele gol din ciclul roboţilor, Solaria fiind o lume în care oamenii dispun de domenii imense, lucrate de roboţi, permiţându-şi o viaţă dedicată plăcerilor intelectuale sau fizice.

Drumul către utopie este însă greu, revoluţia trebuie exportată – fie că-i vorba de revoluţia comunistă, fie că-i vorba de cea capitalistă – iar literatura SF descrie în multe feluri acest export – fie că-i vorba de cel comunist, în Aelita lui Alexei Tolstoi sau în E greu să fii zeu, romanul fraţilor Strugaţiki, fie în mulţimea de romane şi filme care, sfârşind cu Avatar, descriu răspândirea modului de viaţă consumist în întregul univers.

Literatura SF fiind, prin natura sa, o literatură a extrapolărilor şi a avertismentului, nu poate fi o literatură de anticipaţie lipsită de ideologie. Ca atare, pendularea între apocalipsă şi utopie se face, întotdeauna, pornind de la o anumită mentalitate, de la anumite concepte de bază. Să acceptăm, totuşi, că literatura SF este doar literatură şi nu previziune ştiinţifică. Că ea exprimă opiniile autorilor care, oameni fiind, greşesc destul de des. Şi, având în vedere câte catastrofe au putut imagina autorii SF, nu ne rămâne decât să sperăm că s-au înşelat şi în privinţa acestor catastrofe.

Liviu Radu

Text citit la Colocviul de literatură science fiction Alte ţărmuri – aceeaşi lume, pe data de 30.01.2010.