Emoţia – legătura care consolidează

Acum câteva luni citeam o carte şi m-am pomenit vrăjit. Cuvintele dansau pe pagină şi se transformau în imagini, iar scenele îmi pâlpâiau în interiorul minţii aidoma unui film proiectat pe un ecran argintiu. […] M-am întrebat bineînţeles care putea fi motivul? Am recitit paginile, căutând semne ale măiestriei literare. Acestea existau la tot pasul – alegeri iscusite ale cuvintelor, o anume delicateţe a frazării – , totuşi nu păreau a fi cauza directă.  Părţile care mă mişcau cel mai mult erau de emoţie pură, ameţitoare.

La momentul respectiv am uitat lecţia respectivă, până când s-a repetat zilele trecute. Într-o carte, soţul unei femei moare şi BUUUM!, am trecut în altă lume. Durerea şi furia soţiei, subtil şi convingător exprimate, făceau ca povestea să  capete realitate. Pentru că simţeam durerea şi furia aceea. O cunoşteam pe femeie. Eu însumi eram ea.

După părerea mea, acesta este motivul pentru care romanul de dragoste/romance este genul literar cel mai popular. Întrucât, în mod prestabilit, utilizează emoţiile. […] Iar emoţiile îl leagă pe cititor de scriitor. […]

Dacă nu oferiţi emoţii – indiferent dacă sunt stângace şi forţate (ca în telenovele) sau elegante şi discrete (ca în majoritatea celor mai bune cărţi ale secolului) – , cititorul nu va merge mai departe.

Cu cât emoţiile vor fi mai reale, mai convingătoare şi mai vii, cu atât este mai probabil că veţi  reuşi legătura aceea: saltul magic de la povestea simplă  la viziunea atotcuprinzătoare. […]

Nu am deocamdată decât o listă de tehnici posibile; le puteţi utiliza pe toate ori niciuna şi totuşi să aveţi o poveste de calitate:

1) Creaţi eroi accesibili

– Sentimentele mele faţă de această tehnică sunt mai degrabă ambigui, deoarece la răstimpuri îmi plac anti-eroii bine plăsmuiţi.

2) Încărcaţi cu emoţie fiecare propoziţie

– Aceasta este arta alegerii cuvintelor şi aspectul tehnic al scrierii.

3) Faceţi ca miza emoţională să-l impulsioneze pe erou

– Miza textului trebuie să fie ceva ce-şi doreşte eroul principal. Chiar dacă eroul nu-i decât un puşti care vrea să stea pe bancă în parc şi să mănânce o îngheţată cu tatăl lui, cu cât îşi doreşte mai mult lucrul acesta, cu atât creşte miza şi cu atât este mai mare recompensa emoţională când îl va obţine (sau tragedia când nu-l va obţine).

4) Menţineţi derularea logicii emoţionale

– Eroii din literatură nu se pot manifesta aleatoriu şi nestatornic, aşa cum se petrece în lumea reală; mă corectez – se pot manifesta ca atare, dar necesită ceva mai multă muncă din partea autorului. De obicei însă salturile de la o emoţie la următoarea sunt tranziţii logice. Ele trebuie să se petreacă în ritmul emoţional potrivit, în conformitate cu măsura emoţională potrivită. Aici singura călăuză este instinctul autorului.

5) Faceţi ca miza emoţională să fie centrală pentru text

– Dacă eroul principal urăşte fisticul şi aceasta este unica lui trăsătură definitorie, atunci veţi avea probabil, şi din păcate, doar o poveste despre fistic. Cu excepţia cazului în care sunteţi foarte, foarte iscusit 😉

6) Nu uitaţi niciodată că realitatea emoţională constituie realitatea povestirii – conflictele trebuie să alimenteze emoţiile

– Indiferent dacă cititorii o ştiu sau nu, emoţiile sunt drogul pe care-l caută ei. Furnizaţi-l. Reveniţi la emoţii. Menţineţi-le răsunătoare, spectaculoase, schimbătoare şi – cel mai important – savuroase. De aceea este atât de important conflictul. Graţie lui, eroii au EMOŢII. […]

(http://sboydtaylor.livejournal.com/403524.html)

Mesajul textului

Textul vostru are un mesaj? Ştiţi la ce mă refer – un înţeles ascuns, ceva despre viaţă, univers şi… totul?

Atenţie: nu spun că ar fi neapărată nevoie de un mesaj. La urma urmelor, povestirile moraliste irită, nu? Interesant însă este faptul că textul poate avea un mesaj, chiar dacă nu l-aţi intenţionat în mod deliberat. Mesajul este unul dintre lucrurile care se furişează, ascunse, în paralelele dintre plotul oamenilor şi plotul extratereştrilor, sau în menţiunile mărunte strecurate ici şi colo prin text.

Am putea spune că este similar faimoasei recomandări „arată, nu spune“. Nu-mi vârî mesajul în faţă, dar dacă-l poţi infiltra, s-ar putea să-l apreciez…

Este totuşi bine să fiţi cu ochii în patru  după mesaj, deoarece într-un text apar frecvent tipare, chiar dacă autorul nu s-a gândit la ele în mod conştient. Dacă însă le veţi putea identifica, probabil că le veţi putea spori puterea şi eficienţa, le veţi putea ajusta pentru a nu fi excesiv de moraliste etc. Iată câteva idei despre mesaje (ordinea este aproximativ de la cele mai moraliste la cele mai puţin moraliste):

1. Naratorul transmite mesajul în mod direct. (Face parte din categoria „morala textului este…“.)

2. Un personaj transmite mesajul altui personaj.

3. Un personaj ajunge la o concluzie bazată pe o suită de evenimente care sunt asociate cu conflictul principal şi  rezolvarea acestuia.

4. Un personaj ajunge la o concluzie bazată pe o suită de evenimente care sunt periferice conflictului principal.

5. Un personaj se comportă în mod principial pe toată durata povestirii (nu neapărat asociat conflictului principal).

6. Dovezi ale unui mesaj apar în formă concentrată în descrieri de scene sau decoruri.

7. Dovezi ale unui mesaj apar în formă diluată (pe alocuri) în naraţiune.

În privinţa punctelor 6 şi 7, „dovezile“ pot însemna pur şi simplu câte un cuvânt pe ici-colo, o asociere între o stare emoţională şi un loc etc. Pentru a putea vorbi despre un şablon, trebuie să existe recurenţă. Pentru a decide dacă am creat un şablon, eu folosesc o versiune a „regulii celor trei“. Dacă un cuvânt, o frază sau o asociere apare o dată, va deveni parte din backgroundul subconştient pe măsură ce cititorul continuă lectura. Dacă apare de două ori, cititorul va sesiza de obicei existenţa sa. Dacă apare de trei ori, are o semnificaţie. […]

În cazul umorului, regula celor trei afirmă în esenţă că două ocurenţe stabilesc un orizont de aşteptare, iar a treia ocurenţă este poanta finală, prin care vă abateţi în mod amuzant de la aşteptare. Ca au tor, puteţi decide dacă doriţi să însemne ceva faptul că băiatul se aşează în fotoliul tatălui său pentru a gândi. Dacă nu doriţi şablonul, vă puteţi abate de la el înainte să ajungeţi la trei ocurenţe. […]

V-aţi întrebat vreodată dacă absolut toate scenele dintr-un text trebuie să aibă o semnificaţie? […] Eu aşa consider. Asta este mai cu seamă valabil pentru textele scurte, unde autorul dispune de puţine cuvinte pentru evoluţia intrigii şi a personajelor, mesajului etc. Să fiu sinceră, aş prefera ca fiecare frază să aibă o semnificaţie!

Într-o povestire de tip „drum iniţiatic“, observ adesea că mă simt iritată dacă un eveniment nu pare să joace niciun rol pentru personaje. Văd de asemenea scenele care se repetă de două ori într-un text. Dacă autorul a pregătit un şablon – de pildă, trei încercări pe care eroul trebuie să le absolve, perfect! Dacă însă am un déjà vu şi nu există niciun şablon, încep să mă-ntreb care-i scopul?

O prietenă îmi spune că viaţa nu-i făcută din şabloane şi că se petrec o mulţime de fapte care nu înseamnă nimic. Este adevărat – evenimentele din viaţă nu ne sosesc sub formă de şabloane. În acelaşi timp însă, când ne asociem lor, le transformăm în şabloane şi poveşti. Căutăm în haos dovezi care să ne confirme că învăţăm sau că progresăm într-un fel. Există chiar şi o formă de terapie focalizată pe crearea de naraţiuni, pentru ţinerea sub control a experienţelor traumatice. De aceea, dacă vă utilizaţi scenele în mod deliberat împotriva şablonului, acela nu este decât alt tip de mesaj – un mesaj deliberat despre haos şi imprevizibilitatea vieţii.

Înţelesul sau mesajul nu sunt neapărat importante. Ele pot fi îngropate adânc. Dar dacă le puteţi identifica, atunci le puteţi face să acţioneze în avantajul textului, nu invers. […]

(http://talktoyouniverse.blogspot.com/2009/12/does-your-story-carry-message.html)

Compilaţie: Mihai-Dan Pavelescu

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →