Ce faceţi cu informaţiile pe care trebuie să le „transmiteţi“, dar pe care nu le puteţi „explica“?

Dacă scrieţi science-fiction sau fantasy, sunteţi desigur conştienţi de magnitudinea acestei probleme – cea la care ne referim cu drag prin termenul „infodumping“. Un infodumping mare îi poate abate pe cititori de la direcţia principală a poveştii, îi poate plictisi şi în cele din urmă îi poate determina să abandoneze complet textul. […] Sugestia este bineînţeles să evităm infodumpingul, dar cum putem face asta? […]

O primă soluţie: împotriviţi-vă instinctului de a explica. A explica înseamnă a opri impulsul principal al poveştii pentru a vă adresa cititorului în calitate de autor şi a-i explica „cum merg lucrurile“. Dacă folosiţi un narator omniscient la persoana a III-a, poate fi mai uşor să procedaţi aşa fără să se simtă ceva anormal. Dar dacă sunteţi un narator apropiat, de exemplu persoana a III-a limitată sau persoana I la timpul prezent, oprirea acţiunii pentru un paragraf, ba chiar şi numai pentru o frază, poate însemna o distragere majoră. Explicarea va sări realmente în ochi, şi încă în mod neplăcut, aşa încât recurgeţi la ea numai dacă este absolută nevoie.

O soluţie comună la problema infodumpingului este de a aranja lucrurile astfel încât unul dintre personaje să explice altuia informaţiile necesare. Se poate face cu succes, dar există aspecte la care trebuie să fiţi atenţi. Mai întâi, feriţi-vă de dialogurile de tipul „Aşa cum ştii, Bob…“. În genul acesta de dialoguri, o persoană explică ceva altei persoane, care în mod logic ar trebui să ştie deja informaţia respectivă. Este ca şi cum aţi spune: „Aşa cum ştii, Bob, această staţie spaţială se află pe orbita planetei Zobob“. Aţi da-o în bară imediat, deoarece cititorii vă percep trucul. Asta nu înseamnă că nu puteţi introduce în dialoguri informaţii foarte evidente… dar trebuie să existe motive serioase. Un motiv serios poate fi conflictul dintre personaje. Iată un exemplu excelent din cartea Dinosaurs Before Dark de Mary Pope Osborne.

— Ajutor! Un monstru! ţipă Annie.

— Da, cum să nu! spuse Jack. Un monstru adevărat în Frog Creek, Pennsylvania.

Acestea sunt primele două rânduri din carte! Şi autoarea v-a spus deja că Jack şi Annie locuiesc în Frog Creek, Pennsylvania. Dar n-a explicat asta. Şi nici nu l-a pus pe Jack să zică: „Aşa cum ştii, Annie, noi locuim în Frog Creek, Pennsylvania“. Autoarea a făcut ceva mult mai inteligent, ceea ce eu numesc „ascunderea informaţiei la vedere“ sau contopirea cu fundalul.

În acest exemplu informaţia se furişează, graţie sarcasmului lui Jack. Esenţa cuvintelor lui nu este locul unde trăiesc personajele, ci mesajul „cred că glumeşti“, pe care l-a formulat în termenii unui atac sarcastic la adresa afirmaţiei fetei. Jack ar fi putut spune: „Da, cum să nu! Un monstru adevărat. Sigur că da.“ Însă autoarea a optat să ofere o informaţie esenţială, întorcând cuvintele lui Jack în altă direcţie.

Adesea puteţi contribui la derularea impulsului şi conflictului dintr-o poveste, utilizând ideea centrală a unei fraze şi folosind după aceea portiţa din spate a aceleiaşi fraze pentru a strecura informaţii. Nu multe, atenţie – doar puţintel aici, puţintel dincolo. […] Din The Lightning Thief de Rick Riordan:

„Uite care-i chestia, eu n-am vrut să fiu un frate vitreg.“

Rândul acesta ne spune că eroul principal (Percy) este un frate vitreg. Este evident, dar de fapt nu-i mesajul principal al frazei. Declaraţia că n-a vrut să fie un frate vitreg sugerează că este un frate vitreg, după care mesajul respectiv, care putea să fi fost prezentat şi în mod direct, se contopeşte cu fundalul într-o declaraţie despre dorinţele lui Percy, cu implicaţii suplimentare despre atitudinea sa. Fraza reuşeşte mai multe decât a ne spune că Percy este un frate vitreg. Ne spune că el are dorinţe şi resentimente puternice şi ne prezintă caracterul lui. […] Din The Shadow Speaker de Nnedi Okorafor:

„Ejii s-a luptat împotriva convingerii că de data aceasta lumea se sfârşea într-adevăr, că deşertul Sahara termina în cele din urmă ceea ce începuse, înghiţind tot restul.“

Aceasta este o frază excelentă. Esenţa ei este că Ejii se luptă cu certitudinea unei idei (similar cu exemplul Riordan), făcând o declaraţie despre starea mentală sau judecăţile eroului principal. Ideea în sine conţine cel puţin două informaţii vitale în construirea lumii. Prima, „de data aceasta lumea se sfârşea într-adevăr“, sugerează că existase o dată anterioară când toţi crezuseră că lumea se va sfârşi – un fragment esenţial de istorie pentru această carte, dar în acelaşi timp o informaţie care (dacă Okorafor ar fi explicat-o) ar fi abătut atenţia de la reacţia lui Ejii faţă de un seism. A doua este „deşertul Sahara“, care localizează fără echivoc pe Ejii şi povestea ei în Africa.

Frazele acestea sunt critice pentru orientarea cititorului; însă, pentru că acţionează indirect, prin implicare, adesea nu le observăm existenţa sau rolul. Şi deoarece nu explică, ele nu ne diminuează curiozitatea, ci ne fac mai curioşi.

Trebuie să abordez totuşi şi subiectul explicării. Uneori trebuie să explicaţi. Uneori aveţi un concept realmente complex care este absolut necesar în înţelegerea poveştii; ar fi însă necesare o sumedenie de ocolişuri obositoare pentru a-l face înţeles şi poate nici atunci n-aţi fi sigur dacă cititorii au reuşit să pună totul laolaltă. În cazul acela trebuie să explicaţi. De aceea, iată câteva sugestii. În primul rând, faceţi explicaţiile cât mai concise posibil. În al doilea rând, faceţi-le cât mai relevante posibil. Puneţi-le într-un loc în care personajul are toate motivele să se gândească la ele şi în plus are toate motivele să se gândească la ele în termenii respectivi.

Dacă eroul foloseşte o tehnologie complexă, întrebaţi-vă cât de multe trebuie să ştie despre ea pentru a o putea utiliza. Fiica mea a început să folosească internetul, dând clicuri prin site-ul ei favorit PBS, înainte să fi împlinit patru ani. Pentru ca povestea fiicei mele să funcţioneze nu înseamnă că eu trebuie să explic baza tehnologică a internetului, totuşi, dacă ceva din ceea ce ea descoperă este fundamental pentru intrigă, s-ar putea să fie necesar să ofer nişte detalii legate de gândirea ei despre ce face. Este o chestiune de judecată.

Următorul exemplu de „explicare“ provine din propria mea povestire, „Cold Words“, fiindcă ştiu ce am intenţionat când l-am inclus în text şi de ce l-am pus acolo unde l-am pus… ceva ce mi-ar fi mai greu să ghicesc în textul altui autor. Textul se focalizează asupra problemelor legate de dialectele specifice rangurilor într-un grai extraterestru. La începutul textului, Rulii şi Parker vorbesc în dialectul mai puţin simbolic, numit Cuvinte Calde. Apoi Rulii merge să vorbească cu Maiestatea Sa şi acolo trebuie să fac clară distincţia dintre dialecte. I-aş fi putut pune pur şi simplu pe cititori în faţa faptelor, dar ideea textului nu este desluşirea diferenţelor dintre cele două stiluri de vorbire, ci consecinţele celor două stiluri de vorbire. De aceea profit de antagonismul lui Rulii faţă de Maiestate şi ceilalţi sfetnici, pentru a-i plasa explicaţia despre dialecte.

„Tocită este acum îndârjirea care i-a îmboldit pe strămoşii lor din tundră să ne cucerească pământurile. Ei depind de urrgai pe care Clanurile noastre din Pământurile de Jos i-au îmblânzit primele, iar străvechile lor strigăte de vânătoare şi-au schimbat sensul, devenind Cuvintele Reci care proclamă autoritatea. Cuvintele Reci trebuie folosite de către toţi doar în solemna prezenţă a Maiestăţii Sale, aşa cum se făcea cu atâta vreme în urmă: graiul vânătorilor-gheţii.“

Paragraful acesta încearcă să atingă mai multe obiective. Prima frază este oarecum o insultă – se referă la faptul că indivizii pe care-i priveşte Rulii nu mai sunt aprigi; istoria strămoşilor din tundră şi anexarea pământurilor sunt contopite în fundal prin „care i-a îmboldit…“. A doua frază este similară: îi declară dependenţi, iar explicaţia despre strigătele de vânătoare care s-au schimbat în Cuvintele Reci se potriveşte în acest declin al îndârjirii, chiar dacă Rulii spune în mod direct ce ar trebui să facă Cuvintele Reci. Fraza finală stabileşte regula pe care Rulii o va urma în următoarea sa interacţiune, astfel că cititorul nu trebuie să ghicească ce se întâmplă şi nici de ce vorbeşte el oarecum diferit. În acelaşi timp însă se potriveşte cu atitudinea de mai devreme, făcând ca prezenţa Maiestăţii să fie specială şi în acelaşi timp să sune oarecum pompos.

Dacă sunteţi deja scriitori, există şanse să fi ascuns deja informaţii la vedere. Facem asta tot timpul. Trucul este să căutăm în mod conştient oportunităţile respective, să uşurăm plasarea de indicii despre lumea şi cultura imaginate, în timp ce ne dedicăm atenţia principală asupra acţiunii textului.

(http://talktoyouniverse.blogspot.com/2009/11/hiding-information-in-plain-sight.html)

Compilaţie realizată de Mihai-Dan Pavelescu

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →