La mai puţin de o lună de la lansare, antologia “Alte Ţărmuri” are deja primele ecouri. Păreri diverse, de la aprecieri pozitive pe toată linia până la nedumeriri şi afirmaţii rezervate. Toate acestea ne sunt utile. Toate ecourile, părerile, criticile au darul de a ne “etalona” proiectele viitoare. Unele lucruri ne-au reuşit, altele mai puţin. În urma răspunsurilor întoarse de la cititorii noştri vom şti să ne ajustăm eforturile viitoare. Mulţumim tuturor celor care au considerat nimerit să ne împărtăşească părerile lor despre acest proiect literar.

În Observator Cultural: “Către un SF-ism neţărmurit” de Paul Cernat.

“În Alte ţărmuri, canoanele SF-ului clasic sînt lăsate departe în urmă, abandonate în favoarea unei hibridităţi fără frontiere: cyberpunk, post-cyberpunk şi reprogramări steampunk, explorări cuantice şi multiverse, cochetări cu fantasticul parabolic şi metaficţiunea, istorii alternative retro-futuriste şi distopii politico-tehnologice combinate cu naraţiuni mitice, istorice şi „de atmosferă“, o anume predilecţie pentru jocurile cu identităţi multiple, pentru relatarea la persoana întîi şi convenţia jurnalului… Parafrazînd un titlu cîndva celebru, aş spune că prozatorii de la ProspectArt se îndreaptă – cu rezultate variabile, dar demne de atenţie – către un sefeism neţărmurit.”

Pe CititorSF o “dublă” recenzie: “Bairam SRSFF – Gratis!” de Jen şi Aspoiu.

“Pentru ca amandoi voiam sa scriem despre antologie, ne-am gandit sa va scutim de doua posturi (sau de discutii in contradictoriu intre noi prin comentarii) si am scris in paralel. Asta inseamna doua lucruri: este o recenzie mult mai lunga decat cele obisnuite si cuprinde mai multe pareri. Un volum distribuit GRATIS primeste o recenzie dubla (sau la dublu)…”

De la Mihai-Marian Pavelescu (editor la www.mediaexpres.ro) am primit, de asemenea, o recenzie pe care o redăm integral:

ALTE ŢĂRMURI

Coperta realizată de Mihai Zgondoiu prezintă o imagine destul de abstractă care pare plasată în spaţiul cosmic dar poate fi şi în „spaţiul altor dimensiuni“. Am o impresie absolut personală că fondul mov are o oarecare legătură cu noţiunea de infinit, este oricum o culoare ce poate fi asociată cu Universul sau cu unele aspecte ale acestuia, dar calitatea imaginii aşa cum a ieşit ea din tipar pare destul de precară. Lipsa de contrast este evidentă pe coperta patru, unde în partea de sus cu greu se poate distinge conturul planetei cu inele, probabil Saturn, din spatele căreia răsare un soare.

Cuprins

Cei 8 autori prezentaţi în Cuprinsul volumului îl au „înaintemergător“ pe traducătorul Cristian Tamaş, dar acesta nu face decât introducerea manifest, intitulată “Nevoia de povestire“. Deşi este o observaţie strict formală de editare a volumului, o menţionez pentru că poate deruta cititorul, care se aşteaptă cum am făcut eu ca şi Tamaş să aibă o proză şi, eventual tot ca şi mine, acest cititor va răsfoi cartea să vada daca această proză nu cumva chiar există.

„Nevoia de povestire“ – Cristian Tamaş
Cuvântul înainte – de tip „manifest“ – de Cristian Tamaş ne oferă motivaţia publicării volumului, care pare destul de şcolărească, exprimată aşa: „promovarea raţiunii şi umanismului“, dar şi naivă, pentru că postulează un rol pregătitor al prozei SF pentru vremurile ce vor veni, pline de provocări şi încercări, la nivel global („considerăm că ficţiunea ştiinţifică este instrumentul prin care putem imagina ceea ce am putea deveni sau ceea ce dorim să devenim“). Altfel spus, SF-ul ar trebui să educe omul viitorului. Hm… parcă prea se iau în serios autorii aceştia (dacă într-adevăr aşa stau lucrurile şi de ce am presupune contrariul?). Statistic vorbind, rolul formativ al literaturii a scăzut dramatic în faţa celorlalte surse, televizorul sau internetul.
Din motivaţie suntem avertizaţi că ne vom confrunta cu „rescrierea miturilor“, dar acestea sunt „ascunse şi aranjate cu abilitate, astfel încât povestea să fie mereu nouă“.
Rol formativ, coagularea unei voinţe a prezentului având ca subiect viitorul aşa cum ar trebui el să arate, rescrierea miturilor, de acord în fond, de ce nu, dar mă gândesc că poate nu ar fi fost cumva mai simplu ca toate demersurile să se rezume la un rol de entertainment şi oare nu ar fi trebuit ca valoarea, dacă ea există, fie de tip educativ sau în orice alte moduri s-ar manifesta ea, să se vândă literalmente la tejghea? Dacă nu în folosul autorilor, atunci măcar în cel al SRSFF? Dacă nu pentru simpozioane şi târguri de gen, atunci măcar pentru a comisiona şi a finanţa lucrările viitoare de acest gen?

„Titanic“ – Silviu Genescu
Prima proză din volum „Titanic“ de Silviu Genescu are ca referinţă povestea scufundării Titanicului şi ambiţia trivială a unei femei de afaceri din Statele Unite – o bogată şi miraculoasă jucătoare la bursă – de a-şi servi invitaţii la un party cu nobila şampanie de la 1898, dar nu oricare, ci din aceea din sticlele ce zac scufundate pe fundul mării, lângă epava celebrului vas.
Ceea ce frapează la nivel stilistic este o frazare – şnur de parcă textul ar fi fost tradus după un original scris în limba engleză: „Majoritatea membrilor personalului angajat pe proprietatea căţărată pe dealurile Wilkes Ridge, din Connecticut, nu rezista mai mult de două luni.“
Aversiunea dintre femeia de afaceri Liza Wallace şi secretarul său personal Fanning mi s-a părut lipsită de originalitate, în sensul că ea se înscrie pe o tradiţie a romanelor poliţiste americane (conflictul dintre şeful poliţiei şi detectiv) loc comun şi din cauza aceasta plictisitor. Ulterior am văzut că acestei aversiuni i se opune, după modificarea universului, o iubire respectuoasă.
Am remarcat pe de altă partea multitudinea de detalii cu care Genescu îşi descrie personajele, ca şi când ar fi fost acolo, fapt pozitiv care-i dă autenticitate. Dar încă odată, chiar şi aceste detalii contribuie la conturarea unui tip de referinţă care este străină cititorului din România şi deci lipsită de o semnificaţie puternică. De ce le-ar scrie Genescu, românilor, despre ceea ce le este familiar americanilor: mărci de hanie, parfumuri, chiar şi jocul la bursă? Fără să vreau să jignesc, dar e ca şi cum ai pune un chinez să cânte country… Înafara unui efect de tip Funnyest Videos ce s-ar putea obţine, chiar este necesar aşa ceva?
Procedeul nu este total necunoscut în literatura SF, pe el bazându-se de exemplu „Picnic la marginea drumului“, dar poate fi explicabil într-un timp, spaţiu şi un context în care a fost scrisă cartea aceea, dar nu şi acum, azi, în România.
Referitor la partea de SF/Fantasy din proza lui Genescu: HyperTuringul, „o entitate informaţională“ sau mai încolo denumită  „personalitate informaţională de la capătul conexiunii Shutov-Anderheit“, aflată undeva „prin întortocheatele distorsiuni ale topografiei temporale“, „prin tunelul care străpungea timpul şi spaţiul fără niciunul din efectele fizicii einsteniene“ contrazice plasarea acesteia, mai încolo, „undeva pe orbită“. Este criticabil aici precizarea cuvântului „orbita“, ca fiind o referinţă prea aproape de un corp „material“ / Pământul şi căruia îi împrumută din concreteţe.
Asistentul cere „aparatului inteligent“ (cu puteri demiurgice) să-l ajute în recuperarea sticlelor de şampanie, dar descoperă că „am obligat bătrânul Univers să morfeze o copie a lui însuşi, cu un curs paralel al istoriei“. Cum de s-a întâmplat asta? Nu vom afla niciodată.
Suntem la fel de succint şi telegrafic introduşi într-o problematică de tipul „Sfârşitul Eternităţii“ de Asimov, asistentul fiind de fapt Valdek, un agent care realiza salturi temporale, aflat în contradicţie cu o anumită „Frăţie“ care încerca să suprime agenţii temporali şi să împiedice invadarea trecutului de către persoanele din viitor, ameninţate cu… implozia Universului. De fapt, a Multiversului, un Univers cu zeci de versiuni ale aceloraşi întâmplări din istoria noastră cea de toate zilele.
O altă critică ce poate fi adusă textului este că doar se enunţă problema, dar apoi acest plan este ignorat, el nu foloseşte la rezolvarea niciunui conflict, NU EXISTĂ DE FAPT NICIUN CONFLICT, este doar o expunere de teme, dar fără un scop anume. Sau nu am fost eu capabil să-l văd.
Finalul ne arată cam (fără o explicaţie consistentă) realitatea s-a modificat, majordomul devenind… soţul bogătaşei celei rele de la început iar Titanicul nu se mai scufundă în 1912, ci câţiva ani mai târziu şi nu în urma ciocnirii cu un aisberg, ci torpilat de un submarin german… Ştiţi cum e întrebarea aceea, şi ce-i cu asta?
Aşadar temele SF nu sunt explicate, rezolvate sau clarificate, nu ni se propune o soluţie, practic nu ni se relevă nimic nou din marile întrebări ale omenirii (cine suntem, încotro ne ducem, unde a început, când se va sfârşi etc…), poveste nu are un EROU activ, ci mai degrabă unul pasiv care accesează computerul – fie Wikipedia, fie maşinăria aceea ce poate modifica universuri -, dar gestul însuşi, clar, de a face modificarea, nu ne este arătat. Proza ne mai sugerează cumva că eroul său ar fi un soi de FONDATOR al viitorului, dar chiar şi aşa acest erou de fapt alege să blocheze viitorul din care el însuşi provenise, prin decizia de a nu mai sponsoriza savanţii ruşi care descoperiseră nu-ştiu-ce câmp care permitea transferul între universuri şi în spaţiu-timp… Şi am căzut cu asta cum se spune, din lac în puţ.
Şi da, ar putea fi rescrise unele mituri în textul lui Genescu, cum este acela al omului providenţial, care determină o nouă turnură… Dar e destul de neclar, majoritatea chestiunilor relevante se petrec pe lângă el, nu cu el, sau făcute de el.
Concluzia mea: Genescu este un om cu idei şi imaginaţie tocmai bune pentru SF/Fantsy, dar îi lipseşte o mai bună… regie a propriului text.

Liviu Radu – „Ari“
“Ari“ de Liviu Radu este, probabil, cea mai proastă proză din volum. Cu greu chiar aş putea să susţin că este vorba despre o proză în adevăratul sens al cuvântului. Este un text care începe absolut static, cu nişte pilde şi lozinci enunţate ca nişte axiome şi puse în gura mamei personajului-narator. Pe o scară mai mică, şi Liviu Radu suferă ca şi Genescu de defectul de influenţă din engleză, prin calchiere: „Cunosc pe cineva, care mi-e obligat“ în loc „dator“. În general însă, proza lui Liviu Radu este mai bună la nivelul umorului şi al naturaleţii vorbirii, cel puţin în prima sa parte (cu excepţia tristei introduceri), iar povestea scapă de sub canonul referenţial anglo-american. Tot la nivel formal, o caracteristică negativă însă a prozei sale este dată de cantitatea mai mare de „poveste“ spusă prin gura personajului-narator decât de notare „obiectivă“ a declaraţiilor şi faptelor personajelor. De ce nu lasă în contul cititorului a responsabilităţii de a „vedea“ ce se întâmplă?
În pasajele de „poveste“ apare destul de frecvent un soi de „accident“ cel puţin caraghios, dacă nu fatal pentru ansamblul textului, care se manifestă prin revenirea cu explicaţii asupra unor „declaraţii“ anterioare, de parcă povestitorul aşterne cuvintele şi pe urmă recitind îşi dă seama că a „ieşit“ din pielea “personajului-narator“ şi face imediat corecţia necesară, prin nişte propoziţii şi/sau apoziţii explicative, dar care în loc să îl readucă în schemă, o compromit cu totul. Cum e, de exemplu: „Am început prin a lua lecţii de arte marţiale, deşi e mult spus, abia peste ani am cunoscut filosofia care le stătea la bază…“ Păi dacă e mult spus, atunci de ce nu spui direct cum e „corect“? Chiar dacă cineva ar putea să aducă obiecţia că autorul separă astfel personajul aflat la vârsta matură de cel aflat la vârsta poveştii, frecvenţa procedeului ne face să credem că de fapt autorul este cel care este nesigur, şi mai are şi orgoliul de a nu şterge, după ce scrie îi mai vine o idee dar nu revine şi corectează ceea ce deja a scris, ci adaugă mai jos, contrazicând parţial sau chiar complet ceea ce tocmai scrisese cu o jumătate de pagină mai înainte.
Liviu Radu încearcă să ne prezinte o societate din viitor care a rezultat după o extincţie masivă în rândul populaţiei umane cu pielea… albă (fenomen denumit Marele Război de Exterminare). Este, de fapt, pusă în oglindă lumea de astăzi, dominată de albi. Dar restul nu prea diferă, decât poate faptul că animalele nu mai există decât în rezervaţii. Adică este o lume de astăzi în oglindă care şi-a distrus şi resursele. Ce-i nou în asta?
Textul lui Liviu Radu mai are un defect major, şi anume acela că „personajul-narator“ ştie de fapt că ne vorbeşte nouă, cititorii din lumea asta, de acum, reali, care ţin sub ochi textul lui Liviu Radu: „Dar să lăsăm deocamdată la o parte răutatea copiilor […] şi să vă explic ce-i cu limba standard.“ Cui să vă explic? Cui? Nu aflăm niciodată că ar exista un posibil destinatar fictiv al acestei adresări directe.
Textul denotă şi o descriere eronată a planurilor temporale ale naraţiunii, în sensul că avem o situare în viitor a unei poveşti, care poveste se spune în general la timpul trecut. Da, dar atunci când foloseşti trecutul în faţa unui auditoriu pe care tocmai l-ai plasat în trecut (adică noi, cei de acum, din trecut, care citim această poveste despre ce făceai tu povestitorule-narator în viitor) îţi arunci în aer, ca autor, tocmai propria ta construcţie! În loc de: „Lumea în care m-am născut era alcătuită din multe naţiuni mândre…“ eu aş fi folosit, în locul autorului, prezentul „este“.
Ca să tragem o concluzie, mai spun că societatea viitoare a lui Liviu Radu din ARI are totuşi câteva elemente interesante: faptul că foloseşte o limbă neutră din punct de vedere etnic (oare chiar poate exista aşa ceva?), inventată de maşini şi adoptată de oameni ca să termine cu disputele interetnice, faptul că părinţii pot alege înfăţişarea copiilor înainte chiar de conceperea acestora, dar există şi o lege care le permite copiilor ca la 15 ani să îşi poată schimba numele, culoarea (înfăţişarea) sau sexul… Foarte interesant, nu?
Părţile negative ale prozei sunt foarte multe şi impresia generală pe care mi-a făcut-o este din acestă cauză şi ea negativă: scrierea aproape exclusiv descriptivă, motivaţiile personajelor, de multe ori colective, sunt incoerente sau inexplicabile (de exemplu societatea care era democratică a eşuat absurd în dictatură), succesiunea evenimentelor este absurdă şi imprevizibilă dar nu şi asumată ca atare de către autor ci în mod involuntar absurdă, discursul personajului-narator seamănă de multe ori cu o poveste de tipul „ei, măi copii, când eram eu tânăr…“, şi chiar şi părţile moralizatoare de la început şi mai ales de la sfârşit par a fi fost scoase din sfaturile pe care un pensionar mai sfătos, aşa, le dă nepoţilor. Eu cred că era mai profitabil ca cititorul să fie lăsat să tragă el singur concluziile, dacă erau ceva concluzii de tras.

„A şaptea zi a vânătorului“ – Sebastian A. Corn
Povestirea lui Sebastian este singura pe care mi-a fost aproape imposibil să o citesc, şi cu siguranţă imposibil să o înţeleg. Din ce am putut să-mi dau seama este descrierea unui joc de-a războiul aşa cum sunt cele de calculator, folosind şi internetul, dar cu diferenţa că în el sunt implicate tot felul de personaje atât virtuale, cât şi în carne şi oase, toate par capabile să facă orice, inclusiv cele organice să intre în reţea, iar cele din reţea să se materializeze. Talmeş-balmeşul este de nedescris, iar posibilitatea oferită cititorului de a vizualiza faptele şi imaginile lipseşte aproape cu desăvârşire. Acest efect este dat de frecvenţa foarte mare a substantivelor proprii- nume de persoane şi de obiecte şi de fenomene care sunt exclusiv cunoscute autorului, şi pentru care nu găsim explicaţii decât foarte puţine, şi în general foarte târziu. Ca să folosec o analogie, efortul la care este supus cititorul este similar cu acela în care ar încerca să descifreze un text în limba maghiară cunoscând doar cuvintele „igen“ şi „nem“ din această limbă.
În aceste condiţii este greu de spus care-i drama, care-i poanta, care este rostul textului, care-i fenomenul, cine creează pe cine şi de ce, cine urmăreşte pe cine şi de ce, cine moare şi de ce, şi dacă moare la ce foloseşte asta.
În rest, e o proză de stare, o stare de apăsare pe care o putem regăsi de exemplu în interiorul unui Internet Cafe plin de fum şi în care la toate mesele se tastează în draci, se înjură în gura mare şi se scuipă din când câte o flegmă pe monitoare de oftică că ţi-a explodat capul virtual pentru că ceilalţi au tras mai repede cu puşcociul cu raze gamma de după colţul…
Cu pasaje de genul aceluia în care se descrie conectarea grăsanei Tristana la reţea autorul poate spune că ne reţine atenţia, dar nu cred că e chiar pe gustul tuturor ca săraca tristana să fie mutilată şi, mai mult, să-i fie introdus „un tub de cauciuc în vaginul rătăcit în grăsime“ şi să îi fie acoperiţi „sânii mari, cât frapierele, cu cupe uriaşe electrostatice…“

„Moartea domnului Teodorescu“ – Cristian M. Teodorescu
Proza lui Cristian Teodorescu este cu adevărat o proză Fantesy bună. Deşi „Moartea…“ este cam sumbră şi cam „gothic“, aşa, şi are şi o atmosferă apăsătoare, dar este absolut perfect coerentă şi are şi o poantă finală care o închide într-un mod surprinzător.
Tema reciclării şi a recuperării este împinsă până la grotesc şi merge până la absurd atunci când domnul Teodorescu moare, părţi din acesta fiind folosite inclusiv pentru biocalculatoarele de ultimă generaţie sau materia sa organică fiind folosită pentru producerea combustibilului pentru maşini. Sunt reciclate inclusiv toate urmele existenţei sale pe pământ, cum sunt obiectele personale şi hainele. Mă mir că nu este reciclat chiar şi martorul pasiv şi supus al întregii operaţiuni, Doamna Teodorescu, care semnează ca o contabilă, sistematic, toate documentele necesare reciclării domnului.
Am remarcat perfecta separare a planurilor autor-personaje şi lipsa stridenţelor stilistice de orice natură care ar fi putut să scadă din valoarea piesei.

„Big Bing, Larissa“ – Cristian M. Teodorescu
„Big Bing, Larissa“ este de asemenea o proză remarcabilă, plină de un umor cu accente sarcastice, având ca temă Finanţele, Contabilitatea şi… eternul feminin. Proza critică atât paradoxurile şi absurdităţile sistemului fiscal, printr-un text pseudo-ştiinţific, cât şi ipocrizia relaţiilor mamă-fiică, surprinse admirabil în dialogul final din ultimele pagini.
Nu am detectat niciun derapaj stilistic, de logică a structurii sau de altă natură, deşi pot spune că am rămas oarecum frustrat pentru că în final nu am aflat nici noi, şi nici Larissa, personajul „naiv“ din povestire, ce sunt banii şi de unde au venit ei.
Fie şi numai pentru aceste două proze, antologia merită colecţionată!

„Switch“ – George Lazăr
Proza lui George Lazăr este la rândul său una din prozele reuşite care au fost strânse în acest volum, chiar dacă pare uşor naivă şi poate nu chiar atât de originală pe cât ar părea la prima vedere. Povestea iubirii din liceu dintre Toma şi Roua este oricum simpatică, uşor de urmărit, conţine pasaje de descriere şi situaţii memorabile şi atrage în ecuaţie o întreagă „mitologie“ SF din recuzita familiară adolescenţilor şi nu numai, introdusă în special prin filmele cu personaje având puteri supranaturale. Spre deosebire alte referiri anterioare negative la adresa importului de cultură anglo-saxonă şi occidentalizare forţată a actului literar SF, cred acum că George Lazăr reuşeşte cu o deosebită graţie, frizând chiar talentul, să adapteze teme din acel spaţiu la specificul local, reuşind inclusiv să evite capcanele de tip opus în care cad unii creatori români, care atunci când vorbesc despre sau filmează România şi/ sau Bucureştiul nu fac decât să observe mocirlele, gunoiul, ţiganii şi aerul irespirabil… Nimic din toate acestea la George Lazăr.
Ceea ce mi se pare mie că nu merge chiar cum ar fi trebuit este scena pedepsirii lui Neo, în timpul căreia există un derapaj „moral“ al magicei Roua, şi anume atunci când terorizantul Neo îi face propuneri indecente ea are un comportament cam de scara blocului: “- […] Mai bine vino cu un bărbat adevărat, într-o maşină adevărată, să facem nişte prostioare. Ce zici? / Roua gemu şi încercă să se elibereze de mâna încleştată în părul ei. […] / – Nici dacă ai fi ultimul rămas pe pământ, şuieră cu ură şi, prinzând momentul potrivit, îl scuipă pe Neo drept în faţă.“
Proza este echilibrată la nivel stilistic, cu un balans just între dialog, acţiune şi descrieri, şi explică coerent în propriul său univers ceea ce se întâmplă, motivaţiile personajelor sunt verosimile iar finalul deşi nu rupe gura târgului, este rezonabil.

„Restricţia“ – Balin Feri
Proza lui Balin Feri este undeva între utopia descriptivă a unei societăţi dintr-un viitor traumatizant, din proza „Ari“ a lui Liviu Radu, cu care împarte inclusiv „deportarea pedeapsă“ în trecut, şi unul din filmele de suspans în care un erou oricum s-ar numi el se luptă cu un sistemul social asupritor.
Vehicolul naraţiunii, aici, este jurnalul eroului-narator Adam Beri, scris pe un implant din propriul său creier, o încercare bună de a face verosimilă întreaga poveste, dar rămasă doar o încercare nereuşită pentru că nu ni se mai spune cărei fericite coincidenţe se datorează faptul că noi, cititorii, de avem şansa de a consulta acest jurnal, devreme ce purtătorul cipului a eşuat în anul aproximativ 10.000 înaintea erei noastre şi acolo a rămas pe post de „…. Adam. Sunt primul om de pe pământ şi Eva îmi stă alături“.
Eroul-narator, după o serie de activităţi subversive prea puţin detaliate pentru a deveni pregnante, fuge înafara unui oraş protejat cu o cupolă, dar este prins de o autoritatea atotputernică care îl condamnă la moarte. În schimbul execuţiei pe scaunul electric, eroului nostru i se propune un troc cu propriai viaţă, mai precis un experiment de teleportare înapoi în timp în cinci paşi, primul la 200 de ani faţă de prezentul povestirii, apoi succesiv, în continuare în jos-timp, de fiecare dată la câte un număr dublu de ani faţă de teleporarea anterioară.
Deşi Balin Feri oferă prin dialogul personajelor sale nişte contribuţii interesante referitoare la logica deplasării înapoi în spaţiu şi timp, povestea suferă în părţile sale finale de un fel de „rătăcire“ a autorului în faţa perspectivelor care i se deschid odată cu acest subiect generos. De exemplu, este prea puţin explicată şi documentată natura şi existenţa celor două personaje misterioase din trecut care au o tehnologie cu mult mai avansată şi care decid că oamenii sunt prea periculoşi ca să posede abilitatea de a călători în viitor,  atunci când personajul nostru ajunge la capătul primului său voiaj înapoi în timp.
Pe scurt, se revine în prezentul povestirii din anul 2247 şi condamnatul Adam Beri în complicitate cu savantul care a realizat transferul în timp reuşesc să convingă puterea vremii ca în locul execuţiilor pe scaunul electric să trimită condamnaţii înapoi în timp, fără posibilitatea de a mai reveni vreodată. Peste 1.000 de oameni sunt astfel teleportaţi în trecut, în timpul ultimei ere glaciare şi… cam asta e tot.
Proza nu conţine niciun fel de virtuţi nici la nivel stilistic, nici la nivel imagistic sau descriptiv. Documentarea experienţelor unui călător prin timp, cam… fraier, este lovită de o naivitate impardonabilă, în condiţiile în Adam Beri avea pe cipul implantat în cap o adevărată bibliotecă la purtător din care s-ar fi putut informa mai bine pentru a putea să interacţioneze cumva credibil cu trecutul… adică chiar e posibil să confunzi în Evul Mediu armele pe care le afişau o ceată de zdrahoni cu nişte „instrumente muzicale“?!?.
Concluzia este că nu avem nicio concluzie moralizatoare, nu avem nicio pildă, şi nici măcar nu se face o critică pertinentă la adresa sistemului asupritor care îşi trimite condamnaţii înapoi în timp. Iar finalul, în care mai apar şi alte câteva nume de rezonanţă din mitologia creştină, cum sunt Cain şi Abel, este absolut lipsit de orice semnificaţie şi relavanţă, în economia generală a textului.

„A doua venire“ – Marian Truţă
Ca un adevărat Marin Preda al SF-ului românesc, Marian Truţă a reuşit să compună o surprinzătoare poveste, scrisă cu un stil de multe ori ironic şi plin de umor, cu pasaje memorabile şi mai ales cu o ştiinţă remarcabilă de a nota fluxul gândirii personajelor.
Acţiunea este plasată la Bucureşti într-un timp prezent neprecizat, dar într-o realitate uşor diferită faţă de ceea ce ştim cu toţii, fapt care însă nu scade cu nimic verosimilul şi credibilitatea povestirii. Evident, proza stă în picioare şi singură, dar face parte dintr-un serial sau un roman, nefiind în realitate decât prologul celei de-a „doua veniri“. Iar dacă Marian Truţă nu a scris încă ceea ce urmează, ar face bine să continue.
Foarte succint spus, „A doua venire“ documentează fecundarea miraculoasă a unei fecioare Maria moderne, de data aceasta însă “Duhul Sfânt“ necoborând printr-o rază de lumină, ca în povestea biblică, ci urcând din pământ printr-o… gaură neagră de mici dimensiuni, generată de pornirea avant-la-lettre a acceleratorului de particule din Elveţia. Mica gaură neagră străbate scoarţa terestră şi iese tocmai pe undeva prin Calea Rahovei, acolo unde năbădăioasa alcătuire generată de „Maşina lui Dumnezeu“ alterează în calea sa structura intimă a unuia dintre ovarele ziaristei Ilinca, curtată de inginerul electrician Iovan, prea beat ca să poată spune cu certitudine dacă chiar a făcut dragoste cu Ilinca în acea noapte sau nu. Deşi pare trivial, demitizant, sau chiar de-a dreptul eretic, fragmentul de o pagină şi jumătate care începe cu „Tot ascultând-o, tot bând coniac, Iovan se îmbătă.“  şi se termină cu fecundarea fecioarei ziariste este absolut antologic şi justifică pe deplin atributul la adresa autorului cu care am început.
Prozele lui Cristian Teodorescu „Moartea Domnului Teodorescu“ şi „Big Bing, Larissa“, „Ultimul mesaj e veşnicia“, de Dănuţ Ungureanu, şi aceasta, „A doua venire“ de Marian Truţă, dau adevărata consistenţă a volumului „Alte Ţărmuri“.

„Ultimul mesaj e veşnicia“, de Dănuţ Ungureanu
Proza lui Dănuţ Ungureanu este la rândul său remarcabilă prin lejeritatea cu care pare că este scrisă, cu pregnanţa şi claritatea cu care este descris un univers totuşi abstract şi greu de imaginat în sistemul de referinţă actual şi prin faptul că este prietenoasă cu cititorul… comod la minte.
Ungureanu relatează aventurile unui grup de eroi care la transferul între două universuri şi, eventual, la trecerea dintr-o viaţă în alta, eşuează provizoriu într-o etapă de tranziţie stuată în… mahalaua Bucureştiului.
Personajele sunt schiţate cu o mână fermă şi cu un ochi exact, iar motorul acţiunii este dat de existenţa unui personaj miraculos situat înafara dimensiunii şi înafara timpului, care ia forma unui punct denumit “bunshi-dens“ şi care conţine o voinţă şi o gândire care aparţinuseră unuia pe nume Big Al.  Acest Big Al asigură purtătorului o superioritate reflectată inclusiv prin posibilitatea realizării unor „afaceri“ profitabile, dar era interzis de către autorităţi şi a fost pierdut la transferul dintr-un univers (Hipercub) în celălalt. Faptul în sine, pierderea lui Big Al, a dus la exilul nedorit al eroilor noştri în… Bucureştiul sordid pe care-l cunoaştem cu toţii, iar regăsirea lui Al i-a scos pe eroii noştri din realitatea cea sordidă.
Deşi noroios şi sufocant, Bucureştiul prilejuieşte autorului schiţarea unor versiuni ale personajelor sale cu mult mai savuroase şi mai bine conturate decât modelele lor extragalactice. Iar scena dintr-o fostă clădire a pompierilor în care are loc regăsirea lui Big Al şi, mai ales, întâlnirea personajelor cu ele-însele-din-alt-univers este absolut delicioasă şi memorabilă: „- Să-mi înghit eu trabucul dacă ăştia nu-i chiar noi, zice Daddy Blue, singurul capabil să treacă peste perplexitatea cosmică, să adune un strop de glas, […] şi să mai şi sintetizeze corect fenomenul“.
Ana, Gaepa, Daddy Blue, Moşul Gonflabil şi Egor se iau de mână pe ei înşişi şi trec într-o nouă existenţă. Leit-motivul este că iubirea este motorul, iar morala este în ultima frază: „ar fi mişto ca viaţa să-ţi reuşească din prima…“.

Concluzie la întregul volum

Impresia generală este una favorabilă şi ea este dată de preponderenţa unor texte pe care eu le consider de o calitate literară indiscutabilă. După părerea mea daca ar trebui să căutăm o cale corectă şi sinceră în acest domeniu ar trebui ca referinţele să fie mai mult locale, şi nu universale, iar pe ansamblu volumul răspunde acestui deziderat. Pe de altă parte, eu am o problemă legată de lipsa de finalitate comercială a actului cultural şi lipsa unor producători-manageri adevăraţi de carte în România, care să ştie să „vândă“ cum trebuie autorii şi textele lor. Consider că oferirea gratuită a cărţii este o eroare pe care nu trebuie să o mai repetaţi. În cazul în care SRSFF nu-şi poate asuma un act comercial, comisionaţi cărţile unor edituri care bănuiesc că nu ar avea prea multe motive să refuze. Dar până la urmă Dvs. ştiţi mai bine ce faceţi.

Mihai-Marian Pavelescu

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →