PARTEA  A  DOUA

„Abisul”

Dante, în pădurea veche

“Îl strig, iar el îmi răspunde, închipuindu-şi că mă păcăleşte…

Se aude din ce în ce mai departe glasul lui, înăbuşit de hăţiş. Însă eu sunt tot mai aproape, căci ştiu să străbat pădurea în opt feluri diferite, cum ne-a arătat Moacă atunci când a venit la noi. Doar pare că ne îndepărtăm unul de celălalt. Trebuie să fiu departe şi aproape în acelaşi timp. Trebuie să ajung o dată cu el acolo unde se află pruncul…

E un fel de joc ceea ce facem, cum se mai întâmpla uneori în jurul focului, demult, înainte să fugim. Nici nu-mi mai amintesc limpede vremurile acelea… Parcă le-ar fi trăit altcineva, nu eu. Nu noi.

Dar la capătul jocului îşi va întâlni destinul. Vânătorul e prin preajmă, i-am simţit izul dulceag de moarte încă de când am făcut primii paşi în Codrii Marelui Ocol. Noi toţi ne-adulmecăm şi ne recunoaştem de departe, cu toate că ucigaşul albei e cel mai înzestrat pentru asta.

Dani îşi deşiră acum soarta. Vânătorul e pregătit pentru ce ştie el cel mai bine, jocul cu care a venit în lume. Alba nu mai este, dar uite, a venit în loc acest străin.

Iar eu încă nu ştiu ce-am să fac. Merg mai departe, cu ai mei, spre propriul nostru destin, lăsându-l în urmă pe acest cel dintâi prieten? Împlinesc împreună cu judecătorul meu ceea ce trebuie să împlinim?

Ori o să mă apropii iar de Dani, în ciuda a tot ce ne desparte, tot ce-a făcut ca să ne îndepărtăm?

I-auzi, auzi-l cum strigă…”

Vremea Cuţitului Mare

Am privit iute în jur, căutând ceva, orice-ar fi înclinat balanţa de partea mea. O piatră pe care să i-o arunc în cap, un ciomag care să-l sperie pe cel mai obişnuit cu durerea decât cu somnul? Ori poate flăcăii căpitanului Gudrun, ieşind la vedere, să-l taie în bucăţi pe hoţul de sugari?

Pesemne nu-mi mai ajungea destul sânge la creier, dacă-mi închipuiam că dintr-o mişcare smulg bolovanul de două sute de kilograme şi-l azvârl atletic spre fruntea lui, în vreme ce Moacă aştepta s-o încaseze, continuând zâmbetul cu care mă hipnotiza ca şarpele.

– Vino mai aproape, şefu’ Dani, spuse cântat, iar eu am făcut un pas, ascultător.

Pe frunzele unei tufe de ferigă, copilul lui Raie dormea greu, ambalat în cârpele cu care-l înfofolise Mamaca, smulgându-l din baia de umori şi sânge a facerii. M-am mirat doar o clipă că glasul luptătorului nu l-a trezit. O suliţă de lumină şi căldură, o rază de soare, străpunse acoperişul de frunze, înfigându-se în covorul putred, la vreun metru. Abia se mişca, pe măsură ce Aldan îşi urma nepăsător calea pe cer. Am înregistrat fără voie acest amănunt şi m-am întors la Cuţitul Mare pe care Moacă mi-l arăta vesel. Părea, pentru moment, singurul lucru din univers care merita atenţie.

– De ce-ai făcut asta, Moacă? am întrebat cu glas alb, încercând să mai câştig secunde. De ce l-ai luat?

Aveam acum doar cinci-şase metri între noi doi. Noi trei, căci tăişul era mai însufleţit decât mine. Încet, fără să smucesc, am desfăcut catarama centurii care-mi ţinea nădragii cârpiţi de Mamaca. Pentru el, gestul nu însemna nimic şi nu-l băgă în seamă, căci nu se încăierase niciodată cu răcanii lui Malanian, prin cârciumi. Am tras centura şi-am ascuns-o la spate.

– Numele meu nu e ăsta, hârâi asasinul, aşa încrâncenat că vorbele ieşiră din piept într-o arteziană de scuipat. Nu aşa mă cheamă… pe mine…

Şi după câteva momente, în care căutase aer, cu disperare ascunsă:

– Pe mine mă cheamă… Pe mine mă cheamă…

Atât.

Nu putea mai mult, fiindcă numele său nu se mai găsea în memoria puţină cu care-l blestemase mama natură. Prea multă vreme se obişnuiseră toţi cu felul în care-i botezasem la primele noastre întâlniri. Dispăruse numele lui adevărat.

Am mai făcut un pas prin frunzele uscate şi încă unul în mintea primitivă.

– De ce-ai făcut asta? De ce l-ai luat? Judelui i-e greaţă de tine… A zis că nu eşti războinic, ci hoţ…

Ăsta fusese un şut în boaşe, dar era prea însetat de sângele meu ca să se prindă de tertip. Rupsesem ultimul fir de aţă care-l mai ţinuse legat de ai lui: gândul că judecătorul, de la ale cărui vorbe nu te abaţi, cel mai înalt cuget, vede în el purtătorul desăvârşit al armelor, luptătorul, soldatul fără cusur. Călcase toate legile „mâinii”, dar mai păstra pe fundul sufletului nădejdea firavă că Judele chiar şi-aşa îi admiră iscusinţa. Iar eu îi mânjisem această ultimă alinare.

– Am făcut… ce trebuie, răbufni; pe măsură ce se descărca, găsea tot mai multe de spus, incoerent, necontrolat. Gândurile, aşa puţine şi fixe cum îi veneau, îi întreceau puterea de-a alcătui fraze.

– Eu… noi… până ce tu să… Eu a trebuit să fac… ’Nainte ca judecătorul… să-l prosteşti tu… unul care… tu…

– Copilul? De ce i-ai făcut rău? De ce l-ai furat?

Nu mai respira. Mi-am dat seama că risc să-i atrag atenţia asupra pruncului şi n-aveam nevoie de asta acum.

– Ăsta nu… nu e… Ăsta nu e de-al nostru, stârpitură… E sămânţa împuţită… din tine… şarpe, şi…

Am pândit clipa în care trebuia să tragă aer.

– Judecătorul şi ceilalţi zic că le trebuie un bărbat adevărat. Unul ca mine…

Să fi fost în locul lui, şi eu m-aş fi indispus. Deodată degetele i se albiră pe plăselele Cuţitului Mare, dar nu mă-ndoiam că l-ar fi strâns şi de lamă, fără să-i pese. Veni cam la doi metri. Un sunet grav urca din el, trădând saltul. N-aveam alt plan decât nădejdea că, de furie, primul atac urma să eşueze.

Atunci se petrecu ce aşteptasem. Suliţa soarelui se mai mişcă trei centimetri, şi prefăcându-se într-un pămătuf mângâie obrazul mic. Iar copilul, pe care zbieretele noastre nu-l treziseră, tresări sub ploaia aurului fin picurat de Aldan şi plânse în somnul lui, nemulţumit.

Moacă întoarse capul fără voie. Instinctul de prădător i-o poruncise.

L-am lovit peste încheietură cu catarama grea de la capătul centurii. A ţâşnit sângele, dar Cuţitul Mare a rămas. Moacă îşi privi curios pumnul. La următoarea lovitură, prinse centura şi mi-o smulse. O studie fascinat. De-acum ştia câte parale face o pereche de nădragi, la bătaie.

Am luat din stratul de frunze un lemn greu, dar putred, căci când l-am pălit pe gladiator peste grumaz s-a rupt în aşchii. Moacă râse de-a binelea.

– Şi Mamaca izbeşte mai tare c-o ţâţă! Ţi-e frică, şefu’ Dani?

Vârî Cuţitul Mare la loc, în teaca păroasă de pe spinare.

– N-o să-l murdăresc în zeama ta puturoasă, zise scârbit. O să te fărâm cu mâinile goale, scârnă de porc, os cu os.

N-avea prea mult de făcut. Mă îmbrânci. Am căzut pe spate, iar el fu într-o clipă deasupra, cu genunchii pe braţele mele. Pruncul adormise la loc.

Asasinul îmi sparse nasul cu podul palmei şi continua să apese. Nu ştiu de ce n-am leşinat, căci durea ca dracu’. Sângele mă împiedica să respir. Aveau să urmeze clavicula, coşul pieptului, umerii, şira spinării, genunchii…

Deodată presiunea încetă. Am scuipat, am deschis ochii.

Moacă vântura aerul cu braţele, încercând să-l apuce pe cel care-i sărise în spinare. M-am eliberat şi i-am smuls de la şold Cuţitul Mic. Restul s-a petrecut în fracţiuni de secundă, dar cea dintâi a fost interminabilă, ca şi cum timpul îngheţase înainte de-a exploda. Am văzut limpede sfoara cu noduri pe care Dante o răsucise pe gâtul asasinului. Şi fiecare nod adâncindu-se sub presiunea strânsorii, în piele. Poate era unul din poemele pe care Dante le căra cu el. Stihurile se înfigeau acum în carnea fratelui său obişnuit mai degrabă să ucidă decât să fie ucis. Negreşit, astea erau versuri pe care n-avea să le mai uite, până la moarte…

…Dacă moartea ar fi venit. Asasinul reuşi să-l prindă pe Dante şi în momentul ăla, cum stătea cu braţele ridicate, i-am înfipt Cuţitul Mic în inimă. Scoase un „hîîî!” pătrunzător, care singur m-ar fi doborât. Chiar şi-aşa, cu cea mai grozavă uimire întipărită vreodată pe un chip, Moacă se ridică. Îl zvârli pe Dante la zece paşi, oscilă câteva secunde, încercând să mă agaţe, şi căzu cu faţa în frunze.

Nu mai mişca nimic în Codrii Marelui Ocol…

L-am lăsat pe visător să-şi înfăşoare la loc poemul sforii cu noduri, în vreme ce se scutura de plâns mut, ca unul care-a ucis prima oară în viaţa lui. M-am dus să iau copilul în braţe. Nu se trezi nici acum.

La un minut după ce totul se sfârşise, picioarele lui Moacă încă mai zvâcneau, ca şi cum ar fi alergat pe lumea cealaltă, după alba pe care o ucisese împotriva naturii, s-o doboare iarăşi, la nesfârşit. Că doar acum aveau amândoi timp berechet. Dar ochii lui nu mai erau decât două bile de sticlă. Iar cuţitele nişte vechituri.

Şi, venind vorba despre ochi, când am dat roată luminişului, împreună cu Dante, căutând ieşirea din labirintul vegetal, mi-a părut din nou că din scoarţa tuturor arborilor ne pândeau priviri şi surâsuri răutăcioase. Copiii căpitanului Gudrun? Ori mai degrabă delirul cu care se însoţea amiaza…

*

„…În fine, numeroasele observaţii ale primilor cercetători au permis descifrarea acestui mecanism delicat care este musonul taian. Nimic nou faţă de cel pământean. Când vine vremea, aerul de deasupra solului se încălzeste mai rapid decât cel de deasupra mării taiene. Stratul cald se ridică şi îl antrenează pe cel rece, provenit din mare, acela care aduce precipitaţiile. Fenomenul atmosferic are aşadar două consecinţe: ploaia răceşte suprafaţa, dar în acelaşi timp eliberează căldura latentă când vaporii de apă se condensează în picături. Cu cât aerul transportat către zona continentală este mai umed, cu atât mai multă căldură latentă este eliberată de ploaie. Ca rezultat al acestui proces, cu atât mai mult aer umed este împins către sol, printr-un mecanism de auto-amplificare ce menţine diferenţa de temperatură şi prin urmare întreaga circulaţie musonică.

Este sezonul ploilor târzii…”

Insomniile lui Kubitshek

Zilele deveniseră din ce în ce mai apăsătoare pentru Nicolas Kubitshek, însă nopţile, ei bine nopţile erau de-a dreptul infernale… Nici măcar nu-şi mai amintea când dormise patru ore cap la cap, şi asta cu sprijinul unei sticle de votcă „Staroka”. Întâi îi mângâiase gâtul prelung, amintindu-şi că aşa făcea şi… (Atenţie, K, îţi pierzi stăpânirea de sine şi asta nu e bine, nu e bine deloc!) …în fine, gestul îi amintea de aceea pentru care nutrise un sentiment puternic şi care se dusese.

Apoi pusese un strop pe limbă, înfiorându-se la gândul că încearcă senzaţiile pe care le trăise şi… Mă rog, în cele din urmă îşi turnase într-o ceaşcă mare şi-o dăduse pe gât. După un sfert de oră în care tuşise sufocat, lăcrimând, viaţa – fără să devină, dacă nu mai frumoasă, măcar suportabilă, căpătase alura unui sfârşit de lume. Căzuse într-un somn agitat, vecin cu delirul, în timpul căruia coşmarele îl purtaseră prin galaxii şi ere străine.

Aparent monotone, zilele de lucru se preschimbaseră în pânde nesfârşite, pe cât de nedesluşite, vagi, pe atât de obositoare, o uzură copleşitoare. Trecuse de faza în care se întorcea de zeci de ori fiindcă simţea privirile cuiva aţintite în ceafă. Acum punea cap la cap toate elementele înconjurătoare – persoane, sunete, frânturi de fraze, situaţii ori întâmplări banale (atenţie, K, doar în aparenţă banale!), totalul lor alcătuind un păienjeniş de netrecut, care-l învăluia, o conspiraţie a cărei ţintă era fără doar şi poate. Colo, un funcţionar se aplecase pe interfeţele complexe ale SAI-ului, chipurile interpretând sateliţii de monitorizare a vieţii. Nicolas era sigur că, de fapt, chiar în momentul ăla i se contabilizează convorbirile şi deplasările. Dincoace, un vehicul de întreţinere se oprise la marginea aleii, iar şoferul coborâse să se dezmorţească. Aiurea, îşi zicea Kubitshek, parcă nu ştim că înăuntru o armată de tehnicieni îmi ascultă şi pârţurile, pe care le bagă apoi în maşina de decriptări… O gânganie scăpase cine ştie cum prin filtrele sistemului de aer. Dar dacă era o vietate cu venin mortal, programată să-i transmită boala fatală pe care Ei o creaseră anume pentru el? Raza de soare care străpungea norii putea fi ghidajul unei emisii laser letale, care, de la patru sute de kilometri, i-ar fi retezat milimetric traheea. Şi aşa mai departe…

Doar o dată, nefericitul Nicolas Kubitshek se trezi lac de sudoare, în puterea nopţii, să mai ia o duşcă din sticla de amintiri despre Petra Ianthe (fără nume, K, fără nume!!!) şi atunci un gând limpede îi explodă sub ţeastă, năucitor: dacă Ei ar vrea să-l elimine, otrăvească, vaporizeze, ori să pună mâna pe el, în fine, să-i facă ceva rău, ce i-ar împiedica s-o facă în clipa următoare? Adică de ce s-ar ostenit atât, şi n-ar năvăli pur şi simplu, chiar acum, să-l umfle, cu hainele de pe dânsul?

De-atunci, începuse parcă să doarmă mai bine, dar somnul lui suferise două mici amendamente: se culca pe jumătate îmbrăcat şi împingea seară de seară un container greu în dreptul uşii.

Iar „Ei”, îl contactară, într-adevăr, nu după multă vreme…

*

– Cristoase, Kub, scheună căţelul Companiei, Hector Kalymnakis, n-oi fi luat vreo boală, ceva, de la prăpădiţii ăştia de taieni? Arăţi ca frăţiorul mai urât al lui Nosferatu, după ce-a făcut pojar.

Nicolas K. se lăsă moale pe unul din scaunele cu care Kalymnakis nici n-apucase să-l îmbie. Într-un gând rătăcit, îşi notă să caute neapărat în bazele lui de date, dacă va ieşi viu din angrenajele conspiraţiei, cine naiba mai e şi Nefrotatu ăsta…

– Am muncit mult în ultima vreme, îngăimă neconvingător. Nu prea m-am odihnit…

Hector îl privi ţintă câteva secunde, apoi izbucni în râs. Jucau deja pe terenul lui.

– Muncă, zici? Ce faci, cuvinte încrucişate? Suntem în război, Kub, las-o mai moale cu… munca asta.

Şi râse din nou, ştergându-şi o lacrimă.

– Serios, băiete, tot ce ţi se cere acum e să cooperezi perfect cu militarii noştri. Statisticile, folclorul, dicţionarele, nu mai sunt priorităţile zilei. N-avem nevoie de tine surmenat.

Se scremuse sincer pentru un ton frăţesc, iar Nicolas Kubitshek era oricum suficient de labil încât să cadă în capcana simpatiei simulate. Însă anii petrecuţi printre experţi într-ale manipulării mascate îl ajutau să sesizeze detaliile chiar şi fără să vrea. Observă aşadar cât de natural rostise grecul „militarii noştri” şi „n-avem nevoie”…

– Nicolas, reluă Kalymnakis, schimbând registrul aşa cum un clovn înlocuieşte zâmbetul cu suspinul, nici nu ştii cât de rău îmi pare de Petra…

Băgă de seamă că tânărul se încordase în scaun şi continuă dulceag.

– Ştiu cât ai ţinut la dânsa…

– Asta n-are niciun fel de importanţă acum, şopti Kubitshek.

– Fireşte, fireşte, totuşi… Noi toţi suntem neconsolaţi după această teribilă pierdere… Mai ales că nimeni nu poate înlocui cercetările extraordinare şi observaţiile „analfabetei”. Scuză-mă, toţi îi ziceam aşa, cu drag, nu?

– Nu înţeleg, domnule…

– Eşti surmenat, într-adevăr. Poate nu ţi-ar strica o vacanţă, fiule. Nu-i nimic de neînţeles aici… După cum ştii, Petra era vârâtă până peste cap într-un proiect foarte important, în zona Tanganyika. Strânsese date de mare valoare, cum să spun? De mare valoare, în fine…

– Da, ştiu, am coordonat partea de corelare cu celelalte proiecte, făcu Nicolas, ceva mai înviorat de cotitura profesională a discuţiei. Dar n-am avut propriu-zis acces la datele ei, le vărsa direct la nivelul superior. Adică la dumneavoastră…

– Ei… Acum pot să-ţi spun câte ceva… Nici măcar eu nu le vedeam, Kub. Intrau pe ţeava specială. Secrete.

Kubitshek făcu ochii mari. Visase conspiraţii, dar pe undeva nădăjduise că sunt doar închipuiri ţesute de stres.

– Înţeleg. N-o să fie greu ca înlocuitorul lui Pet… ăăă, succesorul lui Ianthe să reia proiectul de-acolo unde l-a lăsat ea.

– Problema, urmă Hector fără să-l bage în seamă, este că avem o problemă…

Schimbase din nou registrul. Nicolas nu mai auzise acest timbru de gheaţă, care nu-l ajuta deloc să se simtă bine.

– În incendiul care a răpit-o pe Ianthe, a fost distrus şi modulul de stocare. Nu-i vorba despre datele vechi, alea deja sunt acolo unde trebuie (şi zicând asta, ridică privirea, prin plafonul de beton translucid, către cerul unde orbitau persoane mai însemnate decât ei doi). Mă refer la ultimele cinci – şase tranşe.

– Acum chiar m-aţi pierdut, domnule. Cum adică cinci – şase? Nu era la zi cu transmiterea informaţiilor?

– Ăăă… nu chiar… O vreme ne-a tot amânat… i-a tot amânat, vreau să zic, din pricina unor nesincronizări de interpretare. Ne-a asigurat că trimite tot, îndată ce rezolvă. Trebuia s-o facă de la o zi la alta, am presat-o un pic. Trebuie să înţelegi, Nicolas, când eu vă presez pe voi, nu sunt eu, ci Compania. Înţelegi?

„Cum naiba să nu-nţeleg? îşi zise Kubitshek. Şi când ne sufli în cur, e tot Compania, de fapt”.

Tot în gând roşi, observând că împrumutase una din expresiile favorite ale Petrei. Întortocheate sunt căile dragostei…

– Într-adevăr e o pierdere, spuse. Nu atât de ireparabilă ca moartea… Petrei…

Gheara care-i strângea gâtlejul îl împiedică să continue. Hector Kalymnakis aşteptă răbdător să-i treacă istericalele.

– Ne-ar fi de mare ajutor orice, orice legat de informaţiile care s-au pierdut, Nicolas.

– Pardon?

– Voi doi eraţi destul de apropiaţi. Nu, nu-i nevoie să negi, dragul meu, nu-i nimic condamnabil. Compania are ochi şi urechi pentru orice, dar nu striveşte relaţiile interumane. Cu atât mai puţin pe cele dintre exemplarele valoroase.

Spusese „exemplarele” fără nicio jenă. Şi se simţea stăpân, căci deschise unul din sertare de unde scoase nelipsita cutie cu praline.

– Înţeleg că dac-ai fi avut o copie a acelor informaţii… să zicem că Petra ţi le-ar fi dat ca pe-o rezervă, deşi… hm, n-ar fi corespuns întocmai regulamentului… mi-ai fi spus îndată ce-ai intrat aici. Nu?

– O copie? Păi accesaţi toate sistemele mele, şi SAI şi…

– Ei, ştim amândoi că-s multe alte posibilităţi. Dar am, avem mare încredere în tine, fiule, ştiu că nu mi-ai ascunde nimic. Mă gândeam doar că din discuţiile voastre…

Nicolas Kubitshek se hotărî brusc să nu-l ajute în niciun fel la momentele delicate ale dialogului, lăsându-l să spună tot ce pofteşte. Se simţea ca un mucos care-şi pedepseşte părinţii făcându-se c-a uitat poezia.

– În fine, mi-ai fi de mare ajutor dac-ai afla câte ceva despre toate astea, spuse însă Kalymnakis, brusc, ca şi cum subiectul ar fi început să-l plictisească. Mergi şi odihneşte-te acum, băiete, nu-ţi mai face gânduri negre. O să vezi, timpul le vindecă pe toate. Ascultă-mă pe mine, sunt om bătrân, am văzut multe la viaţa mea…

…Emise alte câteva platitudini, în vreme ce se ridicase şi-l împingea uşurel spre ieşire, lăsându-i chiar între omoplaţi o pată mică de ciocolată, care semăna cu una dintre lunile lui Aldan. În uşă îl bătu pe umăr.

– Dacă afli ceva, orice, despre informaţiile alea, dă-mi de ştire, oricând. Sigur, s-ar putea să se fi pierdut pentru totdeauna, dar… Tu ştii să cauţi!

Nicolas Kubitshek rămase dincolo de uşa care se închisese în spatele său, cu siguranţa că acest „Tu ştii să cauţi!” ar fi trebuit scris cu majuscule…

Ordine pe raftul cu puicuţe

La zece mii de kilometri în adâncul cerului taian, Caprikorn, figurând mai exact prin registrele Flotei a Treia drept „1002, Crucişător de Impuls Caprikorn, clasa Antares”, îşi relua manevrele de rutină. Erau menite să menţină atenţia echipajului asupra bunei funcţionări a sistemelor, dar mai degrabă să combată cât de cât plictiseala celor 2344, pământeni şi „venetici”, maiştri, mateloţi, bucătari şi trupe de asalt, moşnegi aproape de lăsarea la vatră, ori copii care abia împliniseră 21 de ani, vârsta de la care legea îţi îngăduie să bombardezi sisteme solare…

Într-una din secţiunile punţii superioare, în cabina sa scandalos de spaţioasă – aproape doisprezece metri pătraţi, tânărul şi talentatul locotenent Nassar Makondo Jr. se încumetase, în sfârşit, să pună un pic de ordine prin nenumăratele flecuşteţe care-i invadaseră spaţiul intim. Erau, în cea mai mare măsură, roadele numeroaselor voiaje la care luase parte, suveniruri, mici daruri din partea comunităţilor locale, ori „trofee” cucerite prin luptele grele purtate din când în când prin aşternuturi, cu vreo frumuseţe la scară planetară.

Terminase inventarierea unuia dintre rafturile ticsite, când deodată ochii îi căzură pe o imagine laminată în auriu, portretul unei femei extraordinare, ale cărei trăsături îl încătuşară instantaneu. Trecuseră aproape doi ani de la ultima lor… confruntare şi cu toate astea o privi fascinat un minut întreg.

„Ah, frumuseţe, unde mi-ai stat ascunsă până acum? Pe raftul doi, vezi bine, îşi răspunse îndată. Pe unde mai eşti? Ce mai faci? Care mai e viaţa ta?”

Fie şi din pricina plictisului care-i impregnase pe toţi, ca o mâzgă, fie numai datorită însuşirilor ieşite din comun ale fetei, pe care le rememora acum febril, Makondo Jr. simţi urcând în el, ofiţer exemplar al Flotei a Treia, dorinţa insuportabilă de-a o vedea, de a-i vorbi, de-a o atinge.

Îşi privi ceasul şi în câteva fracţiuni de secundă puse la punct strategia unei operaţiuni de mică anvergură. Era ora la care zăcea de serviciu Jimmy Peaches, operatorul său preferat, un artist al SAI şi în general un băiat de la care puteai auzi şi altceva decât „Da, domnule! Am înţeles, domnule!”. În plus, de ce să n-o fi recunoscut, din când în când, mai ales la voiajele cu personal civil, se dovedea a fi un codoş uluitor de… competent.

Zece minute mai târziu, cei doi se aflau faţă în faţă, la nivelul terminalelor SAI ale punţii.

– Sal, Jimmy! făcu oarecum surescitat locotenentul.

Peaches cunoştea de prea multă vreme privirea asta ca să se mai poată înşela asupra naturii ei. Întinse mâna cuminte. Makondo îi dădu portretul laminat.

– Ianthe, zise. Petra Ianthe. Debarcată pe LFSP 77 acum vreo douăzeci de luni… Găseşte-o, marinare!

(va urma)

Dănuţ Ungureanu

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →