Era o toamnă caldă şi însorită când am ajuns la primul meu cenaclu literar. Septembrie 1983, într-o duminică. Cenaclul Solaris, la Casa de Cultura Preoteasa, în spatele Operei din Bucureşti.

În acelaşi an am scris primele povestiri (în realitate nişte schiţe) originale. Altfel spus, texte post-“Războiul Stelelor” şi post-“Seniorii Războiului”. Tot atunci s-au întâmplat mai multe lucruri care mi-au accelerat evoluţia.

În primul rând, l-am cunoscut pe Alin Gălăţescu, cu care am fost coleg de clasă dintr-a IX-a până într-a X-a, apoi coleg de liceu pentru următorii doi ani. Alin mi-a deschis apetitul pentru scriitori români, în biblioteca sa descoperind pentru prima dată colecţia cu triunghi (Fantastic Club) a editurii Albatros. Înainte să-l întâlnesc pe el, îl citisem numai pe Vladimir Colin. În 1983 însă, i-am descoperit pe Adrian Rogoz, Camil Baciu, Gheorghe Săsărman, Romulus Bărbulescu şi George Anania. În 1984 lista s-a lungit considerabil.

Împreună cu Alin am început să descoperim biblioteci de cartier din diverse părţi ale Bucureştiului, unele cu raftul de SF&F plin, altele sărăcăcioase. Cert este că urmatorii ani am devorat aproape tot ce fusese publicat în gen, în România.

În al doilea rând, diriginta noastră şi în acelaşi timp profesoara noastră de limba germană era doamna Nadia Dorian, soţia scriitorului Dorel Dorian. D-na Dorian a fost cea care ne-a recomandat să mergem la cenaclul Solaris, singurul cenaclu din Bucureşti la vremea aceea care permitea unor începători să-şi citească operele pentru a fi criticate şi astfel, să poată învăţa ceva. Bineînţeles, sfatul a urmat după ce a ne-a citit câteva texte şi şi-a dat seama că promiteam, dar aveam nevoie de “şcoală”.

În al treilea rând, am început să frecventez Solaris-ul, lucru care mi-a schimbat viaţa.

Casa de Cultură Preoteasa era o clădire multifuncţională, în care se desfăşurau multe activităţi, de la cenaclu literar, club de GO şi clasă de programare de jocuri, la cinematecă, concerte şi uneori discotecă. Iniţial, Solaris-ul se ţinea într-o încăpere la etajul doi, vis-à-vis de clubul de GO. Unii membrii ai cenaclului plecau de la Solaris şi intrau direct la GO, alţii la filmele de cinematecă ce rulau în fiecare duminică după-masă.

În mod obişnuit participau între 20 şi 30 de scriitori în fiecare duminică. După atâţia ani şi ţinând cont că eram şi la o vârstă fragedă atunci, îi mai ţin minte doar pe Mihail Grămescu, Cristian Tudor Popescu, Ştefan Ghidoveanu, Mihai-Dan Pavelescu, Cristian Lăzărescu, Constandina Paligora, Dănuţ Ungureanu, Alexandru Ungureanu, Marina Nicolaev, Sorin Ştefănescu, Cristian Teodorescu (deşi s-ar putea să-l ştiu de la ProspectArt, nu de la Solaris, dar nu mai sînt sigur), din când în când ne vizita şi Alexandru Mironov, precum şi un domn de la televiziune, foarte activ la vremea aceea, al cărui nume îmi scapă acum, prieten cu Mironov, care citea în mod consecvent revistele “Asimov’s” şi “F&SF” la biblioteca americană, apoi venea şi ne povestea pe scurt ce mai era nou peste ocean. Plus o mulţime de puştani şi tineri, ce încercau să pătrundă cumva pe piaţa închisă a literaturii SF&F din România.

Spun “închisă”, pentru că in anii ‘80 nu existau decât două şanse să publici povestiri la nivel profesionist (conform standardelor din Romania), iar acestea se numeau Almanahul Anticipaţia şi revista Magazin. Mai existau câteva fanzine cu apariţie întâmplătoare, unde ai fi putut să-ţi plasezi vreun text dacă era bine scris şi-l cunoşteai personal pe editor, ceea ce era destul de dificil fără Internet.

Am citit pentru prima oară în public o schiţă de trei sau patru pagini scrise de mână. Textul mi-a fost publicat mai mult de un deceniu mai târziu, într-o formă foarte diferită, în revista Magazin. Nu mai ţin minte care era ideea iniţială, dar ştiu că personajul principal era transformat într-un final în “valoarea absolută a unui număr”, adică modulul unui număr (să nu mă întrebaţi ce număr!). Care era scopul ori mijlocul transformării, chiar nu mai ştiu. Cert este că Mihail Grămescu a declarat ca sînt un mic geniu, că ideea este absolut bestială, în timp ce CTP, aflat într-o permanentă opoziţie cu Grămescu la vremea aceea, a spus că da, pare o schiţă genială, dau impresia să fiu un mic geniu, dar “uitaţi-vă la el, e doar un copil de 14 ani! De unde să aibă el asemenea idei? Sînt sigur că e doar o coincidenţă.” După care a urmat o discuţie foarte intensă între membrii maturi ai cenaclului, despre posibilitatea ca eu chiar să fi ştiut ce-am scris. Fireşte, am tăcut mâlc şi n-am confirmat ori infirmat nimic.

Câteva săptămâni mai târziu le-am citit o a doua schiţă, care nu a fost publicată niciodată. Ceva cu o revoltă a umbrelor oamenilor, ori independenţa umbrelor… De data asta, CTP s-a declara fascinat de schiţă şi a spus că începe să creadă în mine, la care Grămescu i-a reamintit ce susţinuse ultima oară când am citit şi că poate avea dreptate — în fond eram doar un copil!

Mi-am dat seama că nu o să am niciodată o victorie completă cu amândoi în aceeaşi încăpere la timpul criticii!

În aceeaşi perioada l-am descoperit pe Grămescu cu volumul “Aporisticon”, apoi i-am ascultat câteva texte ce i-au apărut după 1990 în diverse antologii şi volume proprii. Pentru prima oară m-am simţit cu adevărat fanul cuiva. L-am descoperit pe CTP, care reuşea de fiecare dată să ne uimească pe toţi cu o analiză literară fantastică şi o cultură impresionantă.

În fine, cred că este destul de clar că m-am implicat mult în această activitate de cenaclu, viaţa în fandom devenindu-mi foarte importantă. Mai mult, toate aceste controverse pe care le năşteam, erau încurajări pentru mine. Toamna lui 1983 a fost momentul în care mi-am dat seama că asta este ceea ce vreau să fac pentru restul vieţii.

În 1984, CTP mi-a propus cele două schiţe pentru publicare în almanahul Anticipaţia. Decizia redactorului şef a fost că încă nu e momentul, fiind alţii care aşteaptă de mai mult timp să pătrundă în paginile publicaţiei. Publicarea profesionistă, premiile naţionale şi cele de încurajare de la Eurocon se ofereau în principiu pe baza unei liste de nume meritorii. Aceştia urmau să fie răsplătiţi pentru talentul lor la un moment dat, fiecăruia când îi venea rândul. Aveam doar 15 ani la vremea aia, puteam să mai aştept.

În 1985 s-a pus problema alegerii acelor membri din Solaris care să reprezinte cenaclul la RomCon, în acel an fiind organizat la Iaşi. M-am oferit şi eu, dar bineînţeles că lista finală nu-mi conţinea numele. Veşnicul motiv: “e doar un copil, cine are grijă de el?” CTP s-a ridicat atunci şi mi-a susţinut cauza, iar in final s-a oferit să aibă grijă de mine, pe drum cel puţin.

RomCon-ul de la Iaşi din 1985 a fost prima mea convenţie, dintr-o lungă serie de convenţii şi evenimente în următorii 24 de ani.

Tot în 1985 am ajuns pentru prima oară la cenaclul Marţienii, din cadrul Uniunii Scriitorilor, invitat alături de câţiva dintre colegii de la Solaris. Aşa i-am cunoscut pe viu pe o bună parte dintre scriitorii generaţiilor anterioare, scriitori pe care ajunsesem să-i citesc şi să-i îndrăgesc. La acea şedinţă au citit CTP şi Dorel Dorian.

În 1986, câţiva dintre membrii Solaris-ului şi-au pus problema înfiinţării unui cenaclu exclusivist (adica nu în sistemul deschis, gen Solaris, unde putea să vină oricine şi să citească orice), la care nu puteau fi citite decât texte aprobate în avans de către o comisie, comisie care ulterior s-a redus la un singur om dispus să citească toate propunerile, şi anume Faur Agachi. Un cenaclu în care să putem citi/asculta şi texte ce nu ar fi fost admise în acea perioadă la o şedinţă publică, stil Solaris. Un cenaclu unde să putem discuta şi aspecte sensibile, gen sex, violenţă, sisteme politice, distopii, etc.

Acest cenaclu s-a numit ProspectArt şi iniţial a fost găzduit la Casa de Cultură a sectorului 4, timp de câteva săptămâni. Ori, poate chiar citeva luni. Printre membrii fondatori au fost CTP, Ştefan Ghidoveanu, Cristian Lăzărescu, Cristian Tamaş, Faur Agachi, MDP, Dănuţ Ungureanu, Sorin Ştefănescu, Alin Gălăţescu şi Costi Gurgu. Probabil că am uitat de alţi doi sau trei, dar ştiu că am fost foarte puţini la început. Pentru mine era extraordinar de interesant, cu MDP aducând fragmente traduse din Dune, Tamaş prezentându-l pe Philip K. Dick, CTP punându-şi la bătaie volumele lui Borges pentru toţi cei interesaţi.

Apoi cineva a venit cu ideea Observatorului Astronomic, unde se pare că existase un cenaclu SF cu ani în urmă şi unul dintre foştii membrii ai acestuia, auzind de noi, s-a oferit să medieze pentru obţinerea spaţiului, dacă îi permiteam lui şi altor câtorva scriitori să se lipească de cenaclul nostru. Am făcut o vizită să vedem dacă ne convenea locaţia şi noii oameni. Aşa i-am cunoscut pe Marian Truţă, Mihnea Columbeanu şi Valentin Dragu, printre altii. Dragu ne-a citit o povestire, pe care i-am lăudat-o cu toţii, ca să ne dezvăluie ulterior că a fost doar un experiment. Povestirea era de fapt o traducere a unui text al lui Asimov, iar el vroia să demonstreze că dacă nu ştii cine e autorul, poţi face praf în comentarii de cenaclu operele oricărui mare maestru. Demonstraţia sa a dovedit contrariul, pe noi ne-a lăsat puţin cam derutaţi, dar cum locaţia era mult mai bună decât cea pe care o aveam atunci, am acceptat să ne unim cu ei şi am continuat istoria ProspectArt-ului la Observator.

De-a lungul timpului numărul membrilor s-a mărit, cum de asemenea au fost şi vizite ocazionale din partea Constandinei Paligora, a lui Alexandru Mironov, Mihail Grămescu, etc.

Au urmat câţiva ani magici. Cu ani buni înainte ca piaţa să se deschidă şi publicul să aibă acces la multe opere importante, am ascultat o parte din Dune, am auzit de Brussolo şi i-am citit “Febra” în traducerea lui Sorin Ştefănescu, l-am descoperit pe Lovecraft în traducerea lui Mircea Şerbănescu, am citit scriitori de genul Harlan Ellison, Norman Spinrad, Ursula K. LeGuin, etc. Am făcut cunoştinţă cu un alt gen de povestiri SF decât se citeau la Solaris, ori la convenţii, texte care nu ar fi fost niciodată admise în publicaţii, în timpul comunismului, ba poate ar fi creat probleme şi de altă natură autorilor. Memorabile pentru mine au fost povestirile lui Truţă, Columbeanu, Ungureanu, precum şi singura povestire scrisă de Tamaş, pe care mi-o amintesc s-o fi ascultat vreodată, ceva în stil Dick. Delicioase erau criticile oferite de “cei trei câini” după cum îi numeam noi, CTP, Ghidoveanu şi Tamaş. Toţi trei erau critici nemiloşi, bine documentaţi şi cu un excelent simţ literar. Dintre toţi trei însă Tamaş era cel mai temut, celebru pentru sarcasmul şi duritatea observaţiilor.

Nu pot să-mi imaginez o şcoală de scris mai bună decât ProspectArt-ul anilor ‘80.

În 1990 am încercat să aduc un investitor belgian, pentru a finanţa o prezumtivă revista a cenaclului. N-a ieşit nimic. Membrii vechi au renunţat rând pe rând la cenaclu, copleşiţi de noua realitate şi promisiunile ei. În iarna lui 1990 am renunţat la rândul meu.

Abia în 1993 m-am regăsit cu MDP, când am trimis prima povestire la Anticipaţia şi cu Grămescu, când am început colaborarea cu JSF. JSF, unde i-am cunoscut pe fraţii Bănuţă şi pe Iza, Liviu Radu, HNU, Cătălin Teniţă şi Remus Cernea, grupul de la Ploieşti, Hăulică, precum şi pe mulţi, mulţi alţii. În 1993 a început a doua perioadă a vieţii mele în lumea SF.

Costi Gurgu

(text preluat de pe blogul autorului)