Lumea e personajul meu principal

Victor Martin, esti un pro-scris? Mare parte din lumea sefistică te priveşte cu suspiciune, presupun că eşti conştient de asta. De ce se întâmplă astfel? Este Victor Martin atât de diferit de majoritatea Fandomului?

Prima parte a întrebării conţine o ironie fină. Se referă la faptul că am publicat mai mult în revista electronică „Pro-Scris” şi, în acelaşi timp, sunt, într-adevăr, un proscris în science fiction-ul românesc. Revista electronică „Pro-Scris” este singura publicaţie care nu cenzurează pe nimeni. Privind “proscris”-ul cu sensul de “scos de sub apărarea legilor, izgonit din patrie, exilat, surghiunit, interzis, oprit”, singur mi-am ales calea, chiar şi prin pădure, unde poţi găsi fragi şi mure; literare, desigur. Sunt privit cu suspiciune pentru că sunt altfel. Sunt altfel pentru că îmi caut singur calea; nu permit nimănui să-mi arate ce drum să parcurg. Nimeni n-ar trebui să permită acest lucru, dar, din păcate, mult prea mulţi se adună spre a se asemăna şi pentru a-şi arăta unii altora cum să scrie, de ce să scrie, despre ce să scrie, ce manieră să abordeze etc. Când eşti singur, începi să te simţi singur. Înainte de 1989 nu mă simţeam integrat în Fandom. Împreună cu alţii, nu aveam ce căuta la masa „bogaţilor”, unde trona, ca un „zeu fals”, Vladimir Colin. După 1989, am crezut că viaţa SF-ului românesc se va democratiza. Când s-a înfiinţat ArsFan-ul la Timişoara, în 1982, m-am înscris în el. S-a dovedit a fi o coterie ca oricare alta. Nici măcar timişorenii nu convieţuiesc armonios, fiecare vrând să fie mai şef decât semenul său. Deoarece România e o ţară de şefi, când apare câte unul, cum sunt eu, care nu vrea să comande nimănui nimic, acesta e privit cu suspiciune. Originalitatea constă tocmai în a fi diferit. Fiecare trebuie să caute să fie diferit, dar nu trebuie nimeni să permită să i se traseze sarcini cum ar trebui el să fie diferit. Depinde şi momentul din care începi să te simţi diferit de ceilalţi. Eu am luat-o foarte din timp, trezindu-mă, în clasa I, în mijlocul unui furnicar, care vorbea o limbă de neînţeles. O comunitate, cum este şi comunitatea SF, nu are nici un interes să înţeleagă necesitatea individului de a se integra. În aceste condiţii, individul îşi construieşte o lume a lui şi nu permite nimănui să intre cu ghetele pline de noroiul orgoliului. Această lume este science fiction-ul. Mai devreme sau mai târziu, voi renunţa la statutul de proscris; vine iarna şi se face frig în pădure.

Am observat că ai o adevărată pasiune pentru aforisme. Un aforism este un enunţ concis, expresiv şi memorabil care conţine o cugetare, un gând adânc sau o părere cu privire la viaţă, cu aplicabilitate relativ generală, după cum aflăm din Wikipedia. Ce lucruri sunt necesare pentru a scrie aforisme? O vedere bună? Abilitatea condeiului este necesară? Trebuie să trăieşti zece vieţi simultan? Sau poţi culege aforisme din aer, în vreme ce te uiţi la televizor? Şi la ce sunt aforismele necesare?

Pentru a putea scrie aforisme, trebuie să îndeplineşti foarte multe condiţii. Nu la superlativ. E de ajuns să ai câte o picătură din fiecare condiţie. Un pic de talent, un pic de cultură, un pic de originalitate, un pic de umor, un pic de atenţie, un pic de gândire paradoxală etc. Talentul e universal, cultura e imensă, originalitatea e nemărginită, umorul e răsunător, atenţia e distributivă, paradoxul e neobişnuit şi ciudat. Din din cauza nemărginirii criteriului, privit procentual, o picătură de 0,1% reprezintă, totuşi, ceva. Folosind aproape fără să vreau aceste instrumente, gândesc aforismele ca pe un exerciţiu de flexibilizare a inteligenţei şi întărire a memoriei; psihologia ne recomandă astfel de exerciţii, să nu ne prostim.  După un timp, am început, aproape involuntar, să vorbesc aforistic. E şi asta o limbă artificială, cum este experanto. Aforismele, indiferent dacă le iei ca fânturi de gând sau drept ceva rotund, elaborat, sunt cărămizi pentru orice: poezie, proză, filozofie, eseistică etc. Pentru mine, sunt cărămizi pentru science fiction. Filozofic vorbind, dacă te uiţi la o cărămidă, o poţi percepe ca sămânţă a unei viitoare construcţii literare, ca pe o idee. Deci, până la urmă, ar fi şi asta o definiţie pentru aforism: aforismul e idee.

Spui, pe blogul tău, următoarele: “Starea de dizgraţie, superior organizată, e confundată cu starea de graţie”. Acolo faci referire la sărăcia de idei şi de mijloace a “noului roman”. Nu cumva această imagine poate fi aplicată şi fandomului românesc? Este lumea sefe din România suficient de dizgraţioasă dar organizată până la graţie? Sunt voci care afirmă că sefeul românesc este sublim. Alţii spun că sefeul românesc e jalnic. Suntem graţioşi sau dizgraţioşi?

Fraza despre „starea de dizgraţie”, ca lipsire a cuiva de bunăvoință, şi „starea de graţie”, cu sens de har, inspiraţie”, dar şi de „a intra în graţiile cuiva”, e o butadă. Duce cu gândul la prima întrebare, cea despre „singurătatea alergătorului de cursă lungă”. Duce, implicit, şi la „săracia de idei”. Când se formează o coterie, aceasta este un cerc închis. Chiar şi bune, ideile din interiorul acestui cerc se banalizează prin uzitare. Până la urmă, membrii grupului de influenţă ajung să aibă, toţi, acelaşi stil. Are loc un fel de homozigotare spirituală, care produce mutaţii monstruoase. Cel ce nu are stilul grupului, nu are ce căuta în grup. E şi normal ca membri grupurilor de interese să creadă că au atins „starea de graţie”; privesc din interior. Grupurile nu se înţeleg între ele, tocmai din cauza asta, şi, paradoxal, se poate ajunge până acolo încât să nu se înţeleagă nici membri coteriei între ei. Fiecare moare singur, chiar şi în mijlocul mulţimii ce se autoadmiră. Astfel, rezultă starea „dizgraţioasă”. Cei care spun că SF-ul românesc e „sublim” sunt ironici, la modul caragialesc. Eu nu am niciunul din stilurile grupurilor de interese din SF-ul românesc. Nici nu vreau. Am muncit prea mult pentru a-mi forma un stil propriu, pentru a adopta vreun stil de grup. Un critic tânăr şi răsfăţat mi-a spus că „nu aşa se scrie”. E dreptul lui să aibă o părere, dar să şi-o argumenteze. Graţioşi suntem numai datorită specificului local de a face literatură „din bube, mucegaiuri şi noroi”. Prefer science fiction-ul luminos.

Şi, dacă tot am adus aminte de blogul tău, de ce nu mai scrii în el nimic? Ai spus tot ceea ce se putea spune? Nu ai mai avut acces la Internet? Consideri că nu merită efortul? Nu te ascultă lumea? De ce nu te ascultă lumea?

Să încep cu sfârşitul întrebării! Lumea nu mă ascultă pentru că nu fac parte din această lume. Într-un fel sau altul, o voi părăsi. Cititorul nu înţelege sarcasmul din science fiction-ul meu. Nu crede că SF-ul poate fi plin de sarcasm. Confundă sarcasmul cu umorul forţat. Caragiale a creat o lume. Noi suntem acea lume. Eu vreau să construiesc o altfel de lume. O lume science fiction. Fiecare scriitor de SF vrea să construiască o lume credibilă. Cu toate că lumea virtuală a lui Caragiale a anticipat lumea noastră, ea nu are nimic science fiction. Nu pentru faptul că are rachete şi planete e „Dune” science fiction, ci pentru că are atmosferă SF. Puţini percep atmosfera SF. Majoritatea cataloghează tot felul de fantezii banale drept science fiction. Dacă SF-ul se cristalizează în sfera de influenţă a celor ce mimează că ştiu, e pierdut. E situaţia generală a SF-ului românesc de azi. Din fericire pentru voi, site-ul www.srsff.ro poate rezista; are destui oameni care recunosc SF-ul.  Nu am mai scris pe blog pentru că mi-am dat seama că nu are cine să citească. Şi apoi, sunt un om al dialogului, nu al monologului. Faptul că ai găsit acel blog şi ai citit mă bucură. Promit că voi mai scrie acolo. Nici timp nu am prea avut. Mai trebuie să mă lupt şi cu viaţa cea de toate zilele. Sunt obişnuit cu asta; mă lupt cu viaţa de când mă ştiu. E îmbucurător ca literatura să ţi se pară mai uşor de abordat decât viaţa.

Un autor român de sefe care ajunge să fie publicat se poate considera fericit cu un tiraj de câteva mii de exemplare. Sunt autori care au tiraje minuscule, precum seriile limitate în filatelie sau emisiunile monetare aniversare. La o populaţie de câteva milioane de cititori, mi se pare ridicol. Ce se întâmplă cu piaţa de sefe autohton? De ce românii amatori de sefe preferă mai degrabă autorii străini în dauna autorilor români? Se scrie atât de prost în România? Sau autorii români scriu în general bine, dar au o structură mult diferită de a consumatorilor de sefe şi, prin urmare, între cele două categorii nu apar, sau apar foarte greu, punţi de comunicare?

Da, un autor român de SF se poate considera fericit cu un tiraj de câteva mii de exemplare, pentru simplul fapt că acum, după 1989, poate să scrie ce vrea. Chiar şi formal; se mai găsesc „mimoze” deranjate de scrisul unuia sau altuia, dispuse să obstrucţioneze actul de justiţie cu procese subţiri de insulta sau calomnie. În demersul lor, autorii cu tiraje mici ştiu ce risc îşi asumă. Pot exista emisiuni de timbre în milioane de exemplare care să nu valoreze cât un singur timbru de colecţie. La civilizaţia care există în România, milioanele tale de cititori de carduri mi se par ridicole. Un scriitor, nu doar de SF, trebuie să fie fericit şi cu un singur cititor în plus. Orice public porneşte de la 1. Unii scriitori reuşesc să-şi formeze public, alţii nu. Nu trebuie să se supere unii pe alţii. Dumnezeu a făcut lumea împărţită; e o minciună că ne-a făcut cu şanse egale. Eu, de exemplu, m-am născut în circumstanţe foarte nefavorabile. Pentru asta, trebuie să mă lupt pentru fiecare cititor în plus, dar sunt mulţumit de calitatea cititorilor mei. Nu vreau să fiu citit de oameni care nu pot înţelege mare lucru, milioanele alea care nu ştiu nici cu cine să voteze. Piaţa SF-ului românesc e un lucru cu dus-întors, un cerc vicios. Autorii români nu prea produc lucruri de calitate pentru că nu sunt plătiţi. Nu sunt plătiţi nu pentru că n-ar scrie proze de valoare, ci pentru că sistemul socio-politic românesc este ostil faţă de demersul lor. Cei ce cred că acest cerc vicios poate fi rupt prin forţarea pieţei, sunt cei ce se iluzionează că a învins capitalismul şi la noi, putându-se baza pe principiul cerere-ofertă. Dacă Roosevelt ar fi lăsat agricultura americanilor să meargă singură, n-ar fi mers. Nu avem un Roosevelt al science fiction-ului românesc. Relativa înflorire din anii ’70-’90 a avut ca bază banul sindicatelor, dar a fost o falsă stare de emulaţie; SF-iştii nu se prea înregimentau şi era nevoie să fie ţinuţi grămadă, să poată fi mai uşor supravegheaţi. Nu cred că e, azi, vreun bogătaş convins să învestească în dezvoltarea science fictionului românesc. Prăpastia dintre cultura americanizată a tinerilor şi scriitura românească nu e insurmontabilă, dar cere timp. Timpul nivelează, dar e imposibil să nu sesizezi diferenţa dintre 1 şi 100, pe o scară de la 1 la 100, în condiţiile în care sunt diferenţe mari chiar între americanii celebri; diferenţa dintre Philip K. Dick şi William Gibson e diferenţa dintre cyberpunk-ul SF-ului şi şi cyberpunk-ul fantasticului suprarealist. Privind literatura science fiction românească, se pot pastişa scrierile americanilor, care pot avea un relativ succes de piaţă, dar e un boom de o clipă, în condiţiile în care şi anglo-saxonii se găsesc în criză de identitate.  E bine că poate fi observat un stil românesc distinct în SF; înseamnă că există. Nu trebuie să renunţăm la el; au şi francezii necazuri, dar nu renunţă la stilul de tip francez. Să nu uităm că ne găsim în epoca de piatră a democraţiei, iar SF-ul românesc e întocmai ca aceasta. Când Charles Dickens făcea apostolat pentru introducerea copyright-ului în America, noi încă ne mai certam cu turcii. Acum, în timp ce ne chinuim sa reinventăm apa caldă, vesticii nu stau nici ei pe loc. Nici chiar în science ficţion.

partidulStudiu de caz: romanul tău, Partidul de export (editura MJM Craiova, 2008). Nu am să spun despre el că este extraordinar sau că este o pierdere de vreme. Las cititorului plăcerea dea descoperi ce şi cum. Nu l-am văzut prin librării. Nu l-am văzut pe la televiziuni, nu l-am văzut difuzat prin colecţii de ziare. Nu l-am văzut decât atunci când mi l-ai trimis. De ce? Ai idee câţi cititori ai avut? Au fost zece, o sută, o mie? O sută de mii? De ce nu a ajuns romanul tău în o sută de mii de “gospodării” din România? De ce nu-l citeşte lumea prin metrou sau în tren? E scris în chineză? Sau ideile din el sunt de pe altă planetă, deci incoprehensibile pentru consumatorul “anglosaxon” român?

Despre romanul meu „Partidul de export” se pot povesti atât de multe lucruri încât poate ieşi o altă scriere masivă. L-am conceput în aşa fel încât vreun eventual critic de circumstanţă să nu aibă de unde porni. Nu au prea dat buzna criticii cu recenziile şi consider acest lucru un succes. Majoritatea criticilor literaturii science ficţion românească sunt amatori, cum sunt şi eu. Datul cu părerea e tradiţie populară la români. Recenziile făcute la acest roman au fost făcute de critici de talent, ceea ce e îmbucurător pentru mine. Cine le-a citit, a putut afla că a apărut acest roman în România anului 2008 şi putea să caute pe Internet, să vadă dacă nu cumva mi-a venit ideea să-l bag la vânzare în vreo librărie virtuală. Puteau găsi foarte uşor adresele www.librarie.net sau  www.cartile.ro de unde puteau să şi-l procure la mai puţin de 15 euro. Prietenii mei, mai ales cei din străinătate, au găsit romanul şi l-au cumpărat. Nu duc lipsă de cititori şi, cititorii pe care îi am, consider că sunt bibliofili, nu bibliomani, cum sunt majoritatea cititorilor români de azi. Nu vreau să jignesc cititorul român, dar nici nu-i permit să mă jignească. Dacă îi place recenzia, cumpără cartea. Dacă nu, nu. Au fost ceva prezentări pe la nişte televiziuni, dar eu nu sunt Băsescu să apar pe toate ecranele. Chestia cu „gospodăriile” mi se pare o glumă bună. Cartea e destul de masivă, are hârtie de calitate, o poate da „gospodarul” la vacă; iese mai ieftin. Cred că lumea nu mai are timp să citească; e prea prins de meschinăria vieţii cotidiene, lupta cu viaţa şi cozile de la fisc. Un prieten, profesor de matematică, mi-a spus că s-a internat în spital, să aibă timp şi linişte, pentru a citi acest roman. Asta face mai mult decât orice cronică favorabilă.

Ai câştigat la loterie un milion de euro. Fireşte, ipotetic, să nu credă lumea că aşa s-a şi întâmplat. Ţi-ai cumpăra de ei timp pentru tine sau pentru ceilalţi? Ai publica autori români în tiraje de masă? Mă rog, la preţurile din România nu ar beneficia prea mulţi autori. Ideea este, ai investi masiv în autorii români? Crezi că ai reuşi cu un biet milion de euro să creezi în România o piaţă românescă pentru sefeul românesc? Ai ridica o şcoală românească de sefe?

Pornesc de la altă butadă. Am fost întrebat de ce nu merge nici un ziar din oraşul Craiova. I-am spus interlocutorului că nu merge nici un ziar din oraşul Craiova pentru că eu nu conduc niciunul dintre aceste ziare. Nu faptul că eu conduc sau nu o publicaţie e important. Important e faptul că nu se vrea a merge vreo publicaţie. Patronii au interese meschine, imediate. Aşa e structura economico-publicistică generală. Când Ion Cristoiu a făcut „Zig-zag”-ul să meargă, a venit patronul şi l-a schimbat. Dacă aş câştiga un milion de euro, fără falsă modestie, aş şti să fac o publicaţie să meargă. Printre alte publicaţii, aş edita şi o revistă de SF. Succesul ar consta în faptul că eu nu tratez colegii în ale scrisului ca pe nişte duşmani, ci ca pe nişte parteneri de dialog. Uneori violent, dar dialog. Nu mă supără decât moartea. Iubesc SF-ul şi am pretenţia că îl recunosc, atunci cănd îl văd. Dau exemplu, dintre multe altele, proza „Majoratul Segolenei” de Cristian M. Teodorescu. E ecranizabilă. E şi în stilul americanilor, şi în stil românesc, dar, până la urmă, acest autor are un stil propriu, inconfundabil. În concluzie, dacă aş avea un milion de euro, aş face ceea ce ştiu, dar aş asculta şi de alţii. Sunt deschis la sfaturile altora şi am învăţat să iau ce e bun din acestea. Aş ridica o şcoală românească de SF, dar numai cu profesori de tipul lui Florin Manolescu.

Nu am să te întreb ce proiecte de viitor ai. Dacă scrii la ceva sau nu. Am să te întreb ce compozitor ai vrea să fii. Şi ce carte a ta ai pune-o pe partitură. Ai vrea să compui simfonii în loc de cărţi? Sau ai vrea să pictezi în loc să scrii? Crezi că lucrurile spuse de tine în cărţile tale ar avea impact mai mare dacă ar fi transpuse în imagini, sunete, forme? Ar fi posibil aşa ceva? Mai mult, presupunând că lumea ar vrea să îţi ridice o statuie, cum ai dori să arate? Un Robin Hood cu arc si săgeţi?

Poţi să nu mă întrebi ce proiecte de viitor am, pentru că nu am nici un plan de viitor. Am un plan de prezent. Am scris un nou roman, „Monede de sticlă” şi vreau să-l public. Nu aş vrea să fiu nici un compozitor; nu aş vrea să scriu simfonii. Aş vrea să fiu scriitorul care sunt, plus încă ceva. Mereu, încă ceva. Nu consider că o carte se poate cânta. Consider că o carte se poate ecraniza. Acest ultim roman publicat, „Partidul de export”, l-aş face un serial cu echipa de la „Farescape”. Aş vrea să pictez, să-mi prezint singur scenele sau peisajele imaginate, dar e prea târziu să mai fac şi asta. A încercat Marin Sorescu şi a ieşit un fâs. Evident, atunci când o carte e prezentată prin imagini şi forme, capătă o valoare mai mare, dar şi aici e ca şi pe piaţa cărţii; filmul poate fi bine distribuit sau nu, poate fi bine receptat sau nu. Oricum, ceva în plus nu e ceva în minus. Dacă lumea ar vrea să-mi ridice o statuie, aş vrea să arate ca o sferă, dar cred că ar face mai bine să-şi vadă de treabă, să stea cuminte, s-o imaginez altfel. Lumea e personajul meu principal.

Date biografice:

– Data naşterii: 16 aprilie 1954, în Tg. Cărbuneşti, judeţul Gorj

– Ultimele studii: Institutul Agronomic din Cluj – Napoca

– Profesiune: inginer

Cărţi personale:

“Aforisme” ( ed. “Opinia”, Craiova, 1995),

“Arhitectura şoaptei” (poezii), (ed. “Reduta”, Craiova, 1996 ),

“Insolaţia de la miezul nopţii”(aforisme), (ed. “Secolul XXI”, Craiova, 1996),

“Binţinguri cu flanţanguri”(aforisme), ( ed. “MJM”, Craiova , 1999),

“Timbrul”(povestiri science-fiction), (ed. “Reduta”, Craiova, 2000),

“Dispariţii”(povestiri science-fiction), (ed. “Anteu”, Craiova, 2000),

“Violatorii zilei de mâine” (aforisme), (ed.. “Anteu”, Craiova, 2000),

„Teoria prazului”(aforisme), (ed. „Reduta”,Craiova, 2001),

„Plimbare cu telemobilul” (aforisme), (ed. „MJM”, Craiova, 2002),

„Can şi Ideea” (roman science fiction), (ed. „Reduta”, Craiova, 2002)

„Triumful prostiei” (aforisme), (ed. „MJM”, Craiova, 2003)

„Curcubeie de ciocolată” (poezii), (ed. „MJM”, Craiova, 2004)

„Elogiul muncii de partid” (roman science fiction), (editura „Sitech”, Craiova, 2004),

„ Carte de citit la volan” (aforisme),(ed. „MJM”, Craiova, 2005),

“Frigiderul cu cărţi” (eseuri), (ed. “MJM”, Craiova, 2006),

“4 proze science fiction”, (ed. “MJM”, Craiova, 2007),

“Partidul de export” (roman science fiction), (ed. “MJM”, Craiova, 2008)

Antologii:

“Alte întâmplări din veacul XXI” ( ed. “Scrisul Românesc”, Craiova, 1975)

“ALFA- o antologie a literaturii de anticipaţie românească” ( ed. “Scrisul Românesc, Craiova, 1983 ),

“O planetă numită anticipaţie” ( ed. “Junimea”, Iaşi, 1985 ),

“Avertisment pentru liniştea planetei” ( ed. “Albatros”, Bucureşti, 1985 ),

“BETA-antologie de literatură fantastică şi SF” ( ed. “Vlad & Vlad”, Craiova, 1996),

“Arca îmblânzitorilor de fantasme-Antologie 2000” (ed. “Euro Vida M”, Bucureşti, 2000),

„România SF 2001” (ed. „PROLOGOS”, Bucureşti , 2001, colecţia „morfeu”)

„Fantasticul M III” (ed. „Granada”, Bucureşti, 2003)

„GAMA * „Alte ţărmuri” – Antologie de fantastic şi SF” (ed. „REDUTA”,  2004)

„A patra antologie internaţională de paradoxism” (ed. ALMAROM, Râmnicu Vâlcea, 2004)

„A cincea antologie internaţională de paradoxism”(ed. OFFSETCOLOR, Râmnicu Vâlcea, 2006)

„Titania”-science-fiction (ed. „Altum”, Râmnicu Vâlcea, 2008)

Activitatea ziaristică:

-1978-1983,  redactor la revista studenţească “Mesaj” din Craiova şi colaborator la

revista “Ramuri”, redactor la revista “Omicron” şi colaborator la “Ştiinţa şi Tehnică”,

-1983-1987,  redactor la revista studenţească “Napoca Universitară” şi colaborator la revistele “Echinox”, “Tribuna” şi “Steaua” din Cluj-Napoca,

-1990-1992,  redactor la săptămânalul “Situaţia” şi editura “Universalia” din Craiova,

-1992-1993,  redactor-şef la săptămânalul “Jurnalul de Craiova”,

-1994-1995,  redactor la săptămânalul “Jurnalul de Dolj”,

-1995-1996,  redactor-şef la cotidianul “Agenda Olteniei” şi redactor la săptămânalul “Mesagerul Olteniei”,

-1996-1997,  redactor-şef la cotidianul “Opinia”,

-1997-1998,  redactor-şef adj. la săptămânalul “Jurnalul de Dolj”,

-1996-1998, redactor la săptămânalul “Obiectiv-magazin”,

-1998-2001, redactor la revistele “Omega” şi “Altceva”,

-2002 – 2003, redactor-şef  la săptămânalul „Raionul de informaţii”,

-2004, redactor la revista „Omega”,

-2005- 2006, redactor la revistele „Oltenia business”, „Autograf” şi „Magazinul de publicitate”.

-2006-2009, redactor la revista “Autograf”

Colaborări la revistele: „Familia” (Oradea), „Napoca Universitară”, „Echinox , „Tribuna”, „Steaua”, “Apostrof” (Cluj.Napoca), “Caietele silvane” (Zalău), “Biblioteca Nova”, “Almanah science fiction”, “Helion” (Timişoara) „Vatra” (Tîrgu Mureş), „Nord-Est Magazin”, „F şi SF Magazin”, „ALTERNATIV sf” „Super Nova”, “Timpul” (Iaşi), „Telegraful”, „Sigma” (Piatra-Neamţ) ,”România literară”, “Luceafărul”, „Ştiinţă şi Tehnică”, „Anticipaţia”, „Jurnalul SF”, „Placebo”, „Singular”, „Art Panorama”, „Revista X”, „Caţavencu incomod”, „Caţavencu Internaţional”, „Contemporanul-ideea europeană”, “Almanah Anticipaţia”, “Literatorul”, “Naţiunea”(Bucureşti) „Ramuri”, „Mesaj”, „Grai”, „Star-Trafic”, „Revista 467”, „Situaţia”, „Conflict”, „Obiectiv”, „Constelaţia ORION SF”, „Orfeu din ORION”, „Orion”, „Obiectiv Magazin”, „Exploziv Magazin” „Informatorul”, „Eclipsa”, „Altceva”, „Omega”, „Anunţ Expres”, „Concurs Magazin”, „Mesagerul Olteniei”, „Raionul de informaţii”, „Magazinul de publicitate”, „Oltenia – magazin ilustrat”, „Oltenia business”, “ANIF Monitor”, „Autograf”  (Craiova), “Argeş”(Piteşti),  „Abracadabra” (St. Monroe, Salinas, S.U.A.), “Porodica”(Zagreb, Croaţia).

interviu realizat de Rudi Kvala

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →