În revista Cultura din 15 octombrie a apărut un articol alarmant, intitulat chiar  Statistici alarmante. Articolul porneşte de la un sondaj recent realizat pentru Le Figaro litteraire, comentat de Mohammed Aissaoui şi, după opinia autorului, dezvăluie o realitate îngrijorătoare: un francez din trei visează să scrie! Mai mult, peste un milion de francezi au produs deja teancuri de manuscrise! Pofta de a scrie afectează toate vârstele, toate sexele, toate categoriile sociale. Însă nouă din zece manuscrise sunt autobiografii, chiar dacă autorii sunt tineri…

Mai mult, această nevoie de a scrie nu este contracarată de nevoia de a citi, peste 53% dintre francezi citind sub cinci cărţi pe an şi doar 15 % citind mai mult de 15 cărţi pe an.

Să-i lăsăm de-o parte pe cei care scriu pentru că sunt scriitori, profesionişti sau amatori.

Deci majoritatea indivizilor scriu ştiind că şansele de a obţine bani şi glorie sunt foarte reduse. Oare nu acelaşi lucru îl fac sutele de mii de oameni care cumpără săptămânal bilete la loterie?

Opinia mea este că aceşti oameni care simt nevoia să se destăinuie, să se mărturisească pe hârtie, nu o fac pentru bani sau glorie. Sigur, Franţa are o tradiţie veche şi bogată a literaturii memorialistice, a mărturisirilor de tot felul, adică, pe undeva, modelele existente şi cunoscute din şcoală îşi spun şi ele cuvântul. Însă aici e vorba de altceva, de părerea fiecărui autor că a trăit experienţe unice, că a avut parte de simţiri şi simţăminte deosebite, iar toate acestea merită cunoscute şi de alţii. De fapt, nimic nu-i nou sub soare şi s-ar putea ca respectivii autori să afle cu surprindere că trăiri ce li se par singulare reprezintă ceva obişnuit. Adică totul se rezumă la o problemă de comunicare.

Pentru că, după opinia mea, totul porneşte de la nevoia de comunicare. Omul este o fiinţă socială şi până nu de mult trăia într-un mediu în care avea posibilitatea să discute, să se spovedească, să se destăinuie, să-şi împărtăşească trăirile.  Civilzaţia modernă a adus confort, dar şi izolare. Trăim din ce în ce mai mult între aparate electronice, acumulăm informaţii şi trăiri ale altora, dar avem din ce în ce mai puţin posibilitatea să ne exprimăm propriile noastre trăiri. Avem din ce în ce mai puţin timp pentru viaţa de familie, pentru prieteni, vorbim despre noi înşine tot mai rar şi cu tot mai multă sfială. Poate din caza aceasta se înmulţesc emisiunile de televiziune în care unii dezvăluie tot soiul de intimităţi – pentru că nu mai avem ocazia spovedaniilor discrete (nu neapărat în faţa unui preot). La urma urmei, psihiatrul la care se recurge tot mai des de la Freud încoace nu-i decât un ascultător atent – care face acest lucru pentru bani, nu din prietenie. Sincer vorbind, câţi dintre voi mai are un prieten de încredere, în faţa căruia să-şi dezgolească sufletul fără jenă şi fără teamă că nu va fi înţeles?

Vrem să spunem cuiva ce ne doare şi descoperim că nu avem cui. Ne rămâne doar hârtia, care-i răbdătoare şi care suportă orice. Robinson Crusoe, singur pe insula sa, se adresa lui Dumnezeu, până să-l găsească pe Vineri. Noi ne-am dezobişnuit să mai discutăm cu Dumnezeu – sau suntem convinşi că nu ne aude – iar ceilalţi sunt prea ocupaţi să ne mai asculte.

Uitaţi-vă pe ediţiile electronice ale ziarelor, uitaţi-vă la mesajele de pe bloguri. O mare parte dintre ele sunt doar încercări disperate de a atrage atenţia celorlalţi. Ne străduim, ca nişte copii mici, să spunem într-un fel celorlalţi că avem nevoie de înţelegere, de afecţiune… sau măcar de o vorbă bună.

Un francez din trei discută cu hârtia. Ceilalţi doi ce soluţie or fi găsit?

Liviu Radu

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →