Descrieri de personaje: pe cine? când? cum?

Descrierea personajelor porneşte de la premisa esenţială că înfăţişarea lor trebuie prezentată. Lucrurile nu stau însă întotdeauna aşa. Există destule situaţii în care cititorii sunt mulţumiţi să completeze din imaginaţia lor aspectul personajelor şi nu vor să fie plictisiţi de detalii. De aceea am împărţit problema în trei întrebări: pe cine? când? cum?

1. Pe cine?

Nu trebuie să descrieţi absolut toate personajele dintr-o povestire. Când mergeţi pe stradă, îi înregistraţi la un nivel primar pe oamenii cu care vă întâlniţi, dar nu trebuie să vi-i şi reamintiţi. Când scrieţi un text, trebuie să recurgeţi la fluxul acela masiv de inputuri paralele şi să-l redaţi într-un unic flux de cuvinte… dar:

Cu cât încercaţi să capturaţi mai mult din fluxul de inputuri paralele, cu atât mai lung va deveni fluxul unic al textului şi cu atât mai mult veţi încetini derularea timpului subiectiv din povestire.

De aceea regula mea generală pentru descrierea înfăţişării este următoarea: descrieţi exclusiv acele personaje care merită să fie observate şi examinate pentru o perioadă non-neglijabilă. Naratori diferiţi se vor concentra asupra unor aspecte diferite ale personajelor. În cazul unui narator omniscient, întrebarea principală este „pe cine“ şi „ce“ trebuie să observe cititorul în text. În cazul unui narator-personaj aflat în centrul acţiunii, întrebarea principală este „pe cine“ şi „ce“ observă naratorul. În cazul unui narator personaj-aflat în exteriorul acţiunii, de pildă un narator retrospectiv, puteţi include elemente pe care el le-a remarcat în decursul acţiunii, dar şi elemente pe care le-a observat, reamintit sau căutat după încheierea acţiunii. […]

2. Când?

Autori diferiţi vor trata chestiunea în mod diferit. Atunci când scriu, eu nici măcar nu mă gândesc în mod conştient la întrebările pe cine/când/cum. ci pur şi simplu, scriu. Abia când mă întorc şi revizuiesc, încerc să caut contextul natural al descrierii.

Contextul natural al descrierii este momentul observării şi analizei. Când se întâmplă şi cât timp? Când treceţi pe lângă cineva pe stradă, ce observaţi la el? Într-o privire de o fracţiune de secundă, puteţi sesiza o singură trăsătură – să zicem, o pieptănătură sau nişte haine neobişnuite. Dacă sunteţi suficient de aproape de persoana respectivă, puteţi face o comparaţie între înălţimile voastre. Dacă individul cu pricina este banal într-o mulţime, este posibil să nici nu-l remarcaţi; dacă este banal, dar solitar, probabil că veţi remarca doar prezenţa sau absenţa sa şi poate ceva din contextul locului sau momentului când a apărut. […]

Evident, cu cât veţi privi mai mult, cu atât veţi remarca mai multe. Un personaj poate observa o trăsătură a cuiva la prima întâlnire (caz în care trebuie s-o menţionaţi în text la momentul respectiv), câteva trăsături suplimentare la a doua întâlnire, dar nu va putea să însăileze o impresie detaliată despre o persoană până n-o întâlneşte faţă în faţă pentru o perioadă de timp.

Mulţi observă că romanele de dragoste conţin numeroase descrieri. Este perfect adevărat. Motivele sunt însă perfect întemeiate. În primul rând, când suntem atraşi sentimental de o persoană, vom cheltui mult timp şi resurse pentru a o analiza la toate nivelurile posibile, iar cel mai simplu dintre acestea este aspectul exterior. În al doilea rând, când suntem atraşi sentimental de o persoană, simţurile ne sunt amplificate, ceea ce ne sporeşte abilitatea de a observa detalii din mediul înconjurător. Este demonstraţia afirmaţiei mele anterioare: un context natural pentru descriere, ba chiar independent de glasul auctorial şi de opţiuni.

Să analizăm pe de altă parte o scenă de acţiune intensă. Într-o asemenea scenă, veţi păstra descrierea la minimum. Când evenimentele se derulează rapid, nu avem timp să remarcăm foarte multe. Iar când dorim ca şi cititorul să perceapă derularea rapidă a evenimentelor, nu vrem să adăugăm cuvinte suplimentare care să-l determine să simtă o încetinire a timpului subiectiv al textului.

3. Cum?

Unele dintre aspectele lui „cum“ au fost deja atinse cu ocazia întrebării „când“, cel  puţin cele legate de gradul de descriere pe care doriţi să-l introduceţi în diverse puncte. De aceea nu voi mai insista în privinţa respectivă, ci mă voi ocupa de observare şi evaluare.

Ceea ce un om observă la altcineva la un moment dat va depinde de mulţi factori de natură personală şi culturală. Nici chiar o evaluare fulgerătoare, făcută într-o fracţiune de  secundă, a ceea ce „sare în ochi“ nu va direcţiona în mod necesar atenţia tuturor observatorilor asupra aceluiaşi detaliu. Un poliţist, să spunem, va reţine fulgerător înălţimea, greutatea şi semnele particulare. Un agent de securitate, să spunem, va sesiza detalii complet  diferite – dacă individul respectiv este înarmat sau nu, dacă gesturile sale denotă cunoaşterea artelor marţiale etc. O femeie mai în vârstă care o judecă o tânără într-un context social poate face referire la un set de aşteptări legate de comportamentul şi aspectul cuvenit al acesteia. […]

O ultimă idee: deşi de multe ori este perfect să lăsăm aspectul exact al unui personaj în seama imaginaţiei cititorului, caracteristicile sale fizice merită precizate dacă vor fi relevante ulterior în text. Nu doriţi ca un cititor să-şi dea seama abia la jumătatea romanului că el crezuse că eroina era brunetă, iar autorul şi-o imaginase roşcată. Plasarea strategică a descrierii este unică pentru punctul de vedere al autorului şi vă poate sili adesea să introduceţi descrieri ale personajelor în locuri evident artificiale, în prima variantă a textului. Cu puţină atenţie puteţi găsi de obicei ocazii pentru a  strecura câteva cuvinte suplimentare într-un context natural. […]

(http://talktoyouniverse.blogspot.com/2009/09/character-description-who-when-how.html)

Spune-mi POVESTEA

Unii autori doresc să vorbească mult despre tema profundă a textului lor sau despre calităţile sale emoţionale, dar au dificultăţi în a transpune în cuvinte povestea în sine.

Orice text are o temă. Există de asemenea o evoluţie a personajului, care creşte şi/sau se schimbă pe parcursul textului. Există o progresie emoţională. Dar toate acestea NU sunt povestea. Ele sunt ilustrate de poveste.

Ce înseamnă o poveste? Înseamnă o intrigă, un plot. Înseamnă scene cu acţiune şi dialog. Înseamnă oameni care merg în diverse locuri, întreprind acţiuni şi discută cu alţi oameni. Înseamnă personaje care acţionează pentru ca să se întâmple ceva, pentru a-şi schimba statutul, pentru a rezolva o problemă, pentru a evita pericole.

Când aud sinopsisurile autorilor, întâlnesc frecvent ceva de felul următor:

O femeie este frământată şi necăjită, deoarece fiica ei adolescentă consumă droguri, dar în cele din urmă izbuteşte s-o ierte şi s-o ajute.

Când aud aşa ceva, întreb: „Bun, şi care-i povestea?“

Păi, mama trece prin clipe dificile, deoarece ea însăşi a avut în trecut o problemă cu drogurile şi s-a jurat ca propriii ei copii să nu se drogheze niciodată, dar în felul ăsta trebuie să înveţe că toţi suntem oameni şi că fiica are nevoie de ajutorul ei.

Eu: „Perfect, şi cum se-ntâmplă toate astea? Care-i povestea?“

Ăăă, păi mama îşi iartă până la urmă fiica şi o internează la dezintoxicare.

Grrr! Vă puteţi da seama că ăsta nu-i un roman? Mi s-a oferit o premisă şi un final, dar tot n-am habar ce se întâmplă între pagina 1 şi pagina 400.

Câteodată nu-i vorba numai despre sinopsis – problema o reprezintă cartea în sine. Unii autori scriu romane de 1000 de pagini în care nu există o poveste reală, ci descriu în detalii copleşitoare parcursul emoţional al unui personaj.

Atenţie: parcursul emoţional este ilustrat şi reflectat în poveste. Repet: oameni care merg în diverse locuri, care întreprind acţiuni şi care interacţionează cu alţi oameni, rezolvând probleme, şi care înaintează permanent spre o ţintă.

Sinopsisul trebuie să arate:

1. Cine este protagonistul/protagonista?

2. Cu ce alegere se confruntă?

3. Care sunt consecinţele alegerii?

Pentru siguranţă, verificaţi dacă în text există: un protagonist care se confruntă cu o alegere (un conflict), obstacole pe care trebuie să le depăşească, un rezultat dorit şi consecinţe (miza) dacă ţinta nu este atinsă.

Iar când creaţi sinopsisul, referiţi-vă la poveste, amintind doar la sfârşit de parcursul emoţional al eroului (sau de temă). […]

(http://cba-ramblings.blogspot.com/2009/09/tell-me-story.html)

compilaţie de Mihai-Dan Pavelescu