Povestirile cele mai atrăgătoare îl atrag pe cititor în adâncul lor, afundându-l total în mintea unui personaj. Acesta este avantajul suprem al cărţilor faţă de filme. O peliculă poate prezenta o poveste, dar până şi cele mai bune filme păstrează o anumită distanţă – povestea este văzută prin „ochii“ camerei de filmat, nu ai personajului.

Filmele oferă la rândul lor propriile avantaje. Un oraş fantastic poate fi arătat în câteva secunde de filmare, pe când descrierea sa detaliată în proză poate necesita capitole întregi. Expresii faciale subtile sunt prezentate fără interpretări, astfel încât privitorul le poate tălmăci oricum doreşte. Vederea cinematică poate varia astfel încât câmpurile de luptă, sau alte scene la scară mare, pot fi văzute de la înălţime, deşi niciun personaj nu ne-a adus în poziţia respectivă.

Emularea filmului în proză este o capcană în care scriitorii, mai ales începători, pot cădea foarte uşor. Proza cinematică se caracterizează prin descrieri exagerat de lungi a unor decoruri complexe şi prin naraţiune imparţială, care încearcă să simuleze ceea ce vede camera de filmare. Dar nimeni nu poate portretiza în maniera unui film pe atât de bine pe cât o face filmul în sine. Este ca şi cum aţi încerca să scrieţi cu cuvinte franceze, utilizând gramatică engleză, pur şi simplu… nu merge. Nu afirm că nu puteţi prezenta cam aceeaşi intrigă, aceleaşi personaje sau aceleaşi evenimente pe care le-aţi arăta în film. Dar pentru a atinge potenţialul complet al prozei, trebuie să folosiţi metode diferite.

Îmi place să-mi imaginez proza ca pe o lentilă narativă, care vă îngăduie să vedeţi prin ochii personajului. Şi nu numai să vedeţi, ci şi să percepeţi ceea ce percepe el. […]

Să presupunem un cadru medieval, a cărui acţiune se desfăşoară în timpul unui bal. Participanţii poartă straie bogate, iar femeile au coafuri complicate. Sala de bal este presărată de coloane de marmură, are draperii de mătase şi un uriaş plafon boltit.

Într-un film, un asemenea decor va fi oferit privitorului în doar câteva imagini, iar scena va fi prezentată identic indiferent de personajul-narator. După cele câteva secunde dedicate decorului, filmul poate trece direct la personaje şi la acţiune. Aceasta este trăsătura sa cea mai puternică: abilitatea de a prezenta o scenă complexă în numai câteva momente.

Cum ar fi însă prezentată scena în scris, folosind lentila narativă? Totul va depinde de personajul-narator, de punctul său de vedere. Niciun personaj nu va observa toate detaliile scenei sau ale oamenilor din jurul său. El va observa doar un subset, dar subsetul respectiv slujeşte drept caracterizare. Vă voi descrie ce văd trei personaje şi puteţi ghici rolurile pe care le joacă ele.

Sarah abia dacă descrie sala; menţionează o coloană de marmură doar în trecere, în timp ce priveşte pe cineva care dispare îndărătul acesteia. Privind mulţimea, simte iz de vin. Le remarcă pe femeile care poartă veşminte la modă, ca şi pe cele îmbrăcate învechit. Servitorii îi sunt invizibili; deşi la răstimpuri poate să ia câte o cupă de vin, aceasta i se va ivi în mână fără vreo menţionare a apariţiei servitorului. Când vorbeşte cu alte persoane, Sarah că le aude cuvintele, dar şi intonaţiile şi le studiază gesturile. Îşi concentrează majoritatea atenţiei asupra detaliilor comportamentale şi înţelege semnificaţia fiecăruia. Un puşti zdrenţăros se loveşte de ea; Sarah îl priveşte doar un moment, îi remarcă mirosul neplăcut, după care îl ignoră, preocupată să-şi examineze rochia după eventualele pete pe care i le-ar fi putut lăsa.

Louis nu se poate opri să nu se holbeze la plafon, care este atât de înalt, încât este surprins că nu vede nori dedesubtul lui. Simte aromele a sute de mâncăruri, câteva familiare, dar majoritatea complet necunoscute. Coloanele de marmură îl fascinează, îndeosebi vinişoarele care şerpuiesc prin piatră. Se holbează la posteriorul capitonat al unei rochii şi nu se poate abţine să nu chicotească. Îi priveşte pe servitori în ochi. Zăreşte un bărbat cu o mustaţă falnică şi se întreabă dacă tatăl lui a avut vreodată o asemenea mustaţă. Strălucirea pantofilor de lac îl hipnotizează.

Godric intră în sală şi constată că accesoriile nu sunt la fel de elegante ca în palatul în care a fost săptămâna trecută. Observă calitatea şi mărimea pietrelor preţioase din bijuteriile femeilor. Vede numărul de ferestre şi înălţimea lor faţă de podea. Spre deosebire de ducesă, observă coloanele. Spre deosebire de puştiul zdrenţăros, nu este interesat de vinişoarele care şerpuiesc prin piatră, ci de grosimea şi de spaţierea coloanelor, de felul în care umbrele se reduc la aprinderea câtorva torţe. Sesizează duritatea din ochii unui bărbat şi siguranţa posturii sale. Se uită la uşile de acces pentru servitori, la calitatea lumânărilor şi numărul de străji înarmate.

Femeia este o ducesă, băiatul zdrenţăros un copil al străzii, iar bărbatul un hoţ profesionist. Observaţi felul în care detaliile descrise de ele slujesc la aluzii despre rolul lor, înainte să se fi oferit orice descrieri ale straielor sau ocupaţiei. Observaţi de asemenea că dacă aţi schimba între ele unele descrieri din fiecare secţiuni, ar părea nefiresc. Ar părea straniu dacă hoţul sesizează că faldurile de pe rochia unei femei sunt demodate. Poate că este un hoţ excentric, interesat realmente de moda feminină – şi nu-i nimic greşit în asta – , dar, pentru a menţine coerenţa personajului, aceasta trebuie să fie o opţiune conştientă din partea scriitorului. N-ar trebui inclusă doar pentru că scriitorul vrea să-şi demonstreze cunoştinţele despre moda epocii respective, ci pentru că personajul în sine ar remarca detaliile acelea.

Dacă exemplul oferit vi se pare exagerat, cu prea multe personaje arhetipale, să analizăm o scenă modernă. Un bărbat spală vasele la bucătărie, când este acuzat de soţia lui că o înşală.

Din punctul ei de vedere:

Susan s-a încruntat.

— Spune-mi adevărul.

Tom a scos câteva tacâmuri din chiuvetă. Ştergându-le unul câte unul, a început să le pună în sertar.

— Adevărul este… complicat…

Observaţi descrierea ştergerii şi depozitării tacâmurilor. Soţia îi observă orice mişcare, întrucât fiecare clipă de amânare a răspunsului îl acuză şi mai mult. Fiecare cuvânt din frazele acelea, care se traduce într-o întârziere în mintea cititorului, constituie pentru ea altă dovadă, aşa că priveşte fiecare detaliu, cât de mic.

Din punctul lui de vedere:

De unde putea ea să fi ştiut? Fusese foarte atent, sunase numai de la telefoane publice, îşi adusese la birou cămăşi de schimb pentru eventualitatea petelor de ruj, mersese la sala de fitness după serviciu ca să poată justifica duşurile… Ea nu putea să ştie. Nu putea – asta era clar!

Observaţi că bărbatul nu menţionează deloc tacâmurile. Este acuzat şi mintea îi goneşte, încercând să asambleze dovezile pe care soţia le-ar putea avea împotriva lui. Mâinile i se mişcă mecanic. Nu este conştient de gesturile sale, aşa încât nu le menţionează.

De asemenea, spaţiul acordat descrierilor este foarte important. Pasajele lungi oferă cititorului senzaţia scurgerii lente a timpului, indiferent dacă aceasta a fost sau nu intenţia scriitorului. Dacă o scenă este descrisă în detalii minuţioase, atunci ar trebui ca şi personajul să fie interesat de respectivele detalii şi în plus să dispună de timpul necesar descrierii. […]

(http://www.diabolicalplots.com/?p=590)

compilaţie de Mihai-Dan Pavelescu

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →