În urmă cu ceva vreme am vorbit despre Hyperion folosind numai superlative, o carte extraordinară, o adevărată capodoperă etc. Mi-aş fi dorit să pot vorbi la fel şi despre continuarea ei, adică despre Căderea lui Hyperion, dar asta ar însemna să neg adevărata mea percepţie şi să mă aliniez la părerea celor mulţi şi care au căzut în extaz la citirea acesteia. Din păcate eu nu doar că nu am fost impresionat ci am simţit o uşoară dezamăgire.

Hyperion l-am citit în câteva zile, felul în care acolo erau prezentate lucrurile pur şi simplu m-a ţinut legat de carte, fiecare povestire m-a impresionat şi abia aşteptam să pot citi continuarea. Imediat ce am făcut rost de Căderea lui Hyperion şi programul meu mi-a permis, m-am apucat s-o citesc. Şi am tot citit-o vreme de trei săptamâni. Da, dom’le, o singură carte în trei săptămâni. Nu pentru că aş citi eu încet (dacă nu am altele mai improtante de făcut reuşesc să termin două cărţi într-o zi) ci pentru că mi-e greu să citesc ceva ce nu mă prinde.

A nu se înţelege că nu ar avea cartea acţiune, pentru că are din plin, curge totul frumos şi chiar pe mai multe planuri. Limbajul este cel adecvat, personajele vii, altfel spus în aparenţă sunt îndeplinite toate criteriile, totuşi mie toate astea nu-mi ajung, cel puţin nu atunci când vorbim de Dan Simmons. Dacă ar fi scris cartea asta cineva de pe la mijlocul unui clasament al scriitorilor de sefe aş fi zis că-i excelentă, ca scriere a lui Simmons e doar mediocră. Asta pentru că majoritatea întâmplărilor sunt ori enunţate din start şi apoi sunt descrise mai pe larg, ori sunt previzibile. Aş fi trecut şi peste asta dar încă de la începutul Căderii lui Hyperion am avut senzaţia că citesc un fel de roman poliţist în care totul este construit cu precizie matematică, fiecare pas al fiecărui personaj este un amănunt ce se aşează la un moment dat la locul său pentru a duce apoi la marele deznodământ când celebrul Holmes începe să explice doctorului Watson treburile. Ei bine, la jumătatea celui de al doilea volum chiar mi-a plăcut fragmentul în care am avut parte de o escapadă prin lumea expulzaţilor, a ţinut însă puţin şi am fost readus de Simmons în sistemul de zece ecuaţii cu zece necunocute. Personajul cibrid Keats a făcut ce ştia el să facă cel mai bine, adică a mai murit de câteva ori dar a continuat să traiască, războinicul Kassad a fost ucis şi el de Shrike dar asta nu l-a împiedicat să trăiască mai departe, cel puţin până la uciderea misteriosului său adversar, ajutat fiind de Moneta. Shrike a fost ucis de Browne Lamia care brusc a descoperit că deţine un talent ieşit dn comun, eu însă am înţeles din toate astea cam cât înţelege un tractorist când cineva îi explică teoria corzilor, dacă se poate chiar în japoneză. Adică nimic. Nici de unde a căpătat ea acest talent, de la cine, prin ce împrejurări, nimic. Atât doar că avea nevoie să fie ceva extraordinar şi aşa a şi fost exact când trebuia. La fel de uşor ar fi putut să-i crească o cocoaşă în spinare şi aceasta să facă glume proaste la adresa lui Shrike până se sinucide acesta de disperare.

Dacă în Hyperion mi s-a explicat că pelerinii au fost aleşi special pentru că potrivit unor previziuni ale technucleului aceştia împreună aveau şanse împotriva lui Shrike, acum nu am mai înţeles prin ce anume exact aceştia şapte trebuiau să fie. Nu am reuşit să înţeleg ce importanţă a avut ca poetul Silenius să fie tras înţeapă şi să atârne alături de alţii pe copacul lui Shrike, nu am înţeles care a fost rolul lui Hunt alături de muribundul cibrid Keats şi nu am înţeles multe altele. Ca de exemplu motivul pentru care technucleul în marea sa înţelepciune a făcut o profeţie care apoi s-a îndreptat împotriva ei. Cruciformele  simbioţi capătă o explicaţie extrem de forţată devenind dintr-odată instrumente ale technucleului deşi iniţial – poate nu am înţeles eu bine – aveau legătură cu Shrike. Acesta însă nu are parte de nici un fel de explicaţie, nu am aflat cine l-a construit, de ce la făcut aşa cum era şi nici care era sensul său în întreaga poveste. Da, ştiu, era acolo pentru a se purta misterios şi impresionant.  În orice caz avea tot atâta utilitate pe cât au amigdalele sau apendicele, adică zero, cu sau fără, nu e nici o diferenţă. Şi mai era şi celălalt mare mister: Shrike era când unul singur, când era o întreagă haită, dar unul se manifesta pe când ceilalţi priveau misterios şi enigmatic.

Cartea s-a terminat. Sau, mă rog, sistemul de ecuaţii a fost adus la o formă mai simplificată. Două necunoscute, Rachel şi Moneta s-au dovedit a avea aceaşi valoare, Weintraub a reuşit să aibe marea revelaţie în privinţa sacrificiilor cerute de pretinse divinităţi, etc . Omenirea a supravieţuit, Shrike, deşi ucis de doua ori, din câte am aflat în cele din urmă, va trebui neaparat să apară şi în continuările acestei serii, nu de alta dar încă este o necunoscută care se cere a fi soluţionată.

Căderea lui Hyperion merită însă citită, pentru cele douăzeci de pagini în care sunt prezentaţi expulzaţii, mediul în care ei trăiesc şi felul lor de a fi. În orice caz, dacă şi celelalte două cărţi din această serie vor continua pe aceaşi linie, atunci eu unul nu voi avea răbdare să le citesc, nu de alta dar Hyperion începe să-mi amintească de celebra serie a lui Philip Jose Farmer, Lumea Fluviului, unde prima carte a fost excelentă, apoi a urmat căderea iar în final s-a ajuns atât de jos încât calitatea întregii serii a fost compromisă. Din acest punct de vedere titlul cărţii lui Simmons a fost extrem de bine aleasă, este întradevăr o cădere faţă de primul roman.

Nu mă aştept ca şi alţii să-mi împărtăşească părerile, din contră, aş fi fericit să aflu că am eu un defect şi că marea majoritate a cititorilor a fost plăcut impresionată şi de această lectură.

Balin Feri

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →