Cărţile bune nu trebuie să fie greu de citit

de LEV GROSSMAN

(Lev Grossman este critic literar la revista Time şi autorul romanului The Magicians)

O poveste de calitate este un secret murdar pe care-l împărtăşim. Mulţumită ei, plăcerile vinovate sunt atât de plăcute şi în acelaşi timp atât de vinovate. O poveste suculentă degajă comercialism cras şi emoţii ieftine. Tânjim după asemenea divertismente, dar le dispreţuim. Plotul ne transformă pe toţi în perverşi.

Nu-i simplu de precizat ce anume este atât de ruşinos în ataşamentul nostru faţă de naraţiune. Cu certitudine trebuie să fie ceva legat de superioritate şi inferioritate, de genuri şi canoane şi de alte formulări ezoterice. Dar ce este – exact? Pentru a găsi motivul, trebuie săpat adânc, în istoria romanului. Cândva trebuie să fi existat un motiv pentru care s-a întors spatele plotului, însă raţiunea aceea de a fi şi-a depăşit durata de viaţă utilă. Dacă există o cheie despre felul în care va arăta romanul în secolul al XXI-lea, ea nu poate fi decât permanenta exonerare şi reabilitare a plotului.

Totuşi cum a apărut această conspiraţie – această intrigă împotriva intrigii? Eu dau vina pe Modernişti. Care au fost, trebuie să recunosc, curentul cel mai măreţ pe care l-a cunoscut romanul. Numai în anii 1920, scriitorii aceia ne-au oferit Vârsta inocenţei, Ulysses, O călătorie în India, Dna. Dalloway, Spre far, Amantul doamnei Chatterley, Fiesta, Adio, arme şi Sunetul şi furia. Ca să nu mai amintesc de mare parte din În căutarea timpului pierdut şi toate romanele lui Kafka. […] Chiar înainte să fi ajuns la jumătatea sa, secolul al XX-lea a avut parte de capodopere cât pentru un veac.

Să examinăm însă apariţia Moderniştilor şi felul în care au transformat ei romanul. Din punct de vedere istoric, căpătaseră o mână proastă. Toate problemele epocii moderne abia sosiseră, mai mult sau mai puţin simultan: mass-media, publicitatea, psihanaliza, tehnologiile de război. Curentul electric şi combustia internă le transformaseră lumea într-un travesti zgomotos şi urât mirositor al lumii cu străzi iluminate de gaz şi străbătute de trăsuri în care crescuseră. Romanul victorian disciplinat, mulţumit de sine şi optimist nu le putea spune nimic. Mai rău încă: îl percepeau ca pe o minciună. Romanul acela era o oglindă pe care  Moderniştii trebuiau s-o spargă, pentru a reflecta mai bine lumea lor spartă. Exact asta au şi făcut.

Unul dintre lucrurile pe care le-au spart a fost plotul. Pentru Modernişti poveştile însemnau o deformare a vieţii reale. În viaţa reală poveştile nu se înnoadă perfect. Evenimentele nu se înşiruie într-o succesiune ordonată şi nu înseamnă aceleaşi lucruri pentru toţi oamenii pe care-i afectează. […] Moderniştii au frânt liniile clare şi rectilinii ale cauzalităţii, perceperii şi secvenţialităţii cronologice, pentru a le face să semene într-o măsură mai mare cu viaţa reală. Ei au mestecat Moara de pe Floss şi au scuipat Sunetul şi furia.

Acţiunea lor a avut mai multe urmări dintre care cea mai de seamă a fost dificultatea lecturii. Poate fi greu de imaginat în prezent, dar a existat o vreme când romanele nu erau, în general vorbind, atât de greu de citit. Puteţi spune ce doriţi despre cărţile lui Dickens sau Thackeray, dar cam întotdeauna ştiaţi cine vorbea, când vorbea şi despre ce vorbea. Moderniştii ne-au anunţat că cititul poate să însemne muncă, şi nu o muncă oarecare, ci munca unei elite intelectuale, o coterie foarte instruită alcătuită din interpreţi profesionişti ai esteticii. Motoul revistei Little Review condusă de Ezra Pound, care a publicat primele capitole din Ulysses, era „Fără compromisuri cu gustul publicului“. Imaginaţi-vă ce simţea cineva care deschidea pentru prima dată „Ţara pierdută“ şi vedea că are note de subsol! Vremea amatorilor trecuse.

Noi nu mai trăim însă în lumea Moderniştilor. Problemele care ne confruntă sunt altele. Avem suficiente neplăceri specifice epocii noastre, iar unele dintre ele sunt asociate industriei de carte în sine […] Ar trebui să mai continuăm să scriem romane dificile? N-ar fi momentul să facem pace cu plotul?

La urma urmelor disciplina romanului convenţional este destul de dură. A citi un roman înseamnă a intra într-un soi de depresie economică, în care plăcerea trebuie cumpărată cu volume mari de muncă şi răbdare. Moderniştii nu simţeau nicio obligaţie din a-şi desfăta cititorii. Acela era pur şi simplu preţul pe care-l plăteaţi pentru epifania joyceană. Ei ne-au instruit, pavlovian, să asociem un plot dinamic şi incitant, cu ficţiunea de tip supermarket, emoţiile ieftine şi stânjeneala. Plotul era soluţia laşului, el se adresa celor care nu puteau aborda lumea reală. Dacă te distrezi prea mult, înseamnă că nu-i bine.

A existat o vreme când literatura dificilă era incitantă. A existat un moment faimos când T. S. Eliot citea în faţa unui stadion ticsit de fani. Şi continuă să fie incitantă… cu Eliot. Dar în cazul scriitorilor contemporani a devenit pur şi simplu un chin. Şi probabil că acesta este motivul pentru care milioane de adulţi înşală romanul literar cu romanul young-adult, unde este îngăduită, ba chiar încurajată îmbrăţişarea poveştii. Vânzările de cărţi YA au crescut până în iunie 2009 cu 30,7%, în timp ce vânzările romanelor pentru adulţi au scăzut cu 17,8% […] Ce caută cititorii de YA? Unii critici vor spune că au gusturi proaste, sau că sunt leneşi şi nu pot accede la categoriile superioare. Lucrurile nu stau însă tocmai aşa. Ei au nevoie de ceva ce nu găsesc în altă parte. Haideţi să fim cinstiţi: De ce aşa mulţi adulţi citesc romanul YA Jocurile foamei de Suzanne Collins, în loc să citească ficţiune literară contemporană? Fiindcă Jocurile foamei nu-i plictiseşte.

Totul se schimbă. Revoluţia a pornit. Romanul redevine divertisment. Scriitori ca Michael Chabon, Jonathan Lethem, Donna Tartt, Kelly Link, Audrey Niffenegger, Richard Price, Kate Atkinson, Neil Gaiman şi Susanna Clarke, pentru a numi doar câţiva, grefează limbajul literar sofisticat şi intens conştient de sine al Moderniştilor pe rădăcinile narative viguroase ale ficţiunii de „nişă“: fantasy, science-fiction, detective fiction, romance. Ei forjează conexiuni între sferele literare care au fost ermetic sigilate ermetic între ele vreme de un secol. Uitaţi-vă la Cormac McCarthy, care timp de ani a părut să fie cel mai bătrân Modernist în viaţă, şi care şi-a inaugurat perioada cea mai recentă cu un roman despre un ucigaş în serie, urmat de un science-fiction apocaliptic. Uitaţi-vă la Thomas Pynchon – în Inherent Vice şi-a abandonat obişnuitele calistenice greoaie în favoarea structurii mult mai manevrabile a unui roman cu detectivi particulari duri.

Acesta este viitorul ficţiunii. Romanul se trezeşte finalmente din moţăiala de 100 de ani în carbonită. Vechile ierarhii ale gusturilor se prăbuşesc. Genurile devin hibride. Balanţa puterii se înclină de la scriitor înapoi la cititor şi compromisurile cu gustul public se întâlnesc la tot pasul. Lirismul păleşte, iar suspansul, umorul şi ritmul îşi pun pecetea şi-şi ocupă locul ca tehnologii literare centrale ale secolului al XXI-lea.

De la obiect de artă hieratic şi ermetic, romanul înfloreşte în ceva mai destins şi mai deschis: o literatură a plăcerii. Criticii vor trebui să se adapteze. Această nouă rasă de roman rezistă interpretărilor, însă nu în felul în care au făcut-o Moderniştii. Cărţile acestea necesită alt set de instrumente, ca şi credinţa fundamentală că plotul şi inteligenţa literară nu se exclud reciproc.

De fapt adevăratul roman postmodern este chiar aici, se ascunde sub ochii noştri. Pur şi simplu nu l-am observat, deoarece priveam în direcţia greşită. Am fost învăţaţi – de către Modernişti, de cine altcineva? – să ne aşteptăm ca o revoluţie literară să însemne o revoluţie a avangardei: alterată tipografic, spulberată gramatical, obscură retoric. Într-un cuvânt, dificilă. Revoluţia actuală este diferită. Este pornită de jos, de pe rafturile supermarketurilor.

(http://online.wsj.com/article/SB10001424052970203706604574377163804387216.html)

traducere de Mihai-Dan Pavelescu