Totuşi… ce simţiţi?

Este simplu să narezi acţiuni şi mult mai greu să prezinţi sentimente. Ca scriitor aveţi însă nevoie de afecte. Cunoaşterea emoţiilor personajelor îi atrage pe cititori în poveste.

Cum să procedaţi? Iată câteva sfaturi.

PREZENTAŢI EMOŢIILE ÎN MOD DIRECT

  • Nick se simţea agitat.
  • Jessica era cu adevărat mândră.

Este modul cel mai „slab“, dar poate fi eficient. Problema este că utilizează de obicei verbe copulative, ceea ce duce la diateza pasivă.

FOLOSIŢI ADJECTIVE ŞI ADVERBE

  • Chipul lui Nick fu acoperit de o sudoare de agitaţie.
  • Jessica scutură mândru din cap.

Este un mod mai bun, dar aveţi grijă să nu exageraţi cu folosirea adverbelor.

STRECURAŢI-LE PRIN LIMBAJ FIGURATIV

  • Nick intră în cameră, simţindu-se la fel de agitat ca un şoricel sub ochii pisicii.
  • Puteai să-ţi produci vânătăi, dacă te-ai fi lovit de mândria lui Jessica.

Şi acesta este un mod mai bun, deşi excesul de comparaţii şi metafore succesive va irita cititorul.

DESCRIEŢI SENZAŢIILE FIZICE

  • Gura lui Nick se uscă şi mâinile începură să-i tremure. Constată că nu-şi putea găsi locul şi că tălpile i se mişcau parcă de la sine.
  • Jessica înălţă capul şi străbătu podiumul cu un surâs larg întipărit pe chip. Aplauzele publicului îi răsunau parcă în tot trupul.
  • Am privit peste marginea stâncii şi măruntaiele mi s-au lichefiat.

Atenţie totuşi: senzaţiile fizice completează emoţiile, nu le înlocuiesc.

TRANSPUNEŢI EMOŢIILE ÎN ACŢIUNE

  • Teama preschimbă mâinile lui Nick în gheaţă şi inima îi zvâcni în adâncul pieptului, de parcă ar fi încercat să evadeze.
  • Mândria umplu pieptul lui Jessica şi-i încărcă paşii de voioşie.
  • Fericirea se revărsă peste mine ca raze aurii de soare şi am coborât iute treptele ca să-l întâmpin.

Este unul dintre modurile cele mai bune, deşi prin exagerare poate deveni repetitiv. Există şi alte metode, dar acestea sunt suficiente pentru început. […]

(http://blog.bookviewcafe.com/2009/09/05/but-how-do-you-feel/)

Ambiguitatea morală a naraţiunii

Personajul pozitiv depăşeşte obstacolele şi este răsplătit în final. Personajul negativ este pedepsit. Întâlnim situaţia aceasta în nenumărate cărţi, piese de teatru şi filme, în cântece de succes, ba până şi în manualele de istorie; există chiar şi o denumire pentru ea: „happy-end hollywoodian“.

Şi funcţionează. Este eficientă şi se vinde. Este un instrument foarte util în modelarea aşteptărilor cititorului despre bine şi rău în lumea pe care o creaţi pentru el.

Dar viaţa nu este aşa!

Viaţa este complicată, murdară şi stupidă, şi la fel sunt oamenii. Oamenii buni fac lucruri rele. Oamenii inteligenţi fac lucruri prosteşti. Şi uneori oamenii oribili comit acte de profundă bunătate. […]

Căile prin care să introduceţi elemente negative în naraţiune sunt la fel de multe ca acelea prin care să introduceţi elemente pozitive. Iată câteva sugestii:

1) Creaţi un personaj pozitiv imperfect, cu trăsături neplăcute, mândrii sau obsesii. Creaţi un personaj negativ simpatic. Puneţi-l pe erou să se bucure cu răutate când ceva neplăcut i se întâmplă ticălosului.

2) Puneţi eroul (bun din toate punctele de vedere) să se lupte cu un scelerat josnic. Apoi răsturnaţi situaţia, astfel încât toate tentativele de a face bine să ducă la un rezultat rău.

3) Creaţi un personaj negativ bun la suflet şi nobil, dar cu obiective care ni se par rele sau infame. Personajul pozitiv să fie un afurisit nesuferit… care aduce totuşi victoria binelui.

4) Puneţi personajele să întreprindă acţiuni bune în scopuri rele.

5) Aduceţi personajele în situaţii în care trebuie să facă opţiuni cumplite. De pildă, să aleagă greşit. Pentru a atinge un bine superior, oamenii îşi pot sacrifica relaţiile cu prietenii, iubiţii şi familia; alternativ, pot sacrifica binele superior pentru a-şi salva prietenii sau familiile. Acestea sunt situaţii imposibile, fără sorţi de izbândă, iar după ce ne confruntăm cu ele, nu mai suntem niciodată aceleaşi persoane.

Oamenii reali nu sunt aproape niciodată compleţi, buni sau răi în mod neambiguu. Iar atunci când îi introduceţi în naraţiune, creaţi o ambiguitate morală uriaşă – poate chiar o disonanţă morală uriaşă – pentru cititor.

Şi disonanţa aceasta poate duce la o naraţiune mai subtilă şi mai interesantă. S-o recunoaştem: Superman – perfect din toate punctele de vedere – este un personaj plictisitor. Batman, în care clocoteşte o sete veninoasă de răzbunare, este un personaj mult mai interesant, deoarece este (poate în mod fatal) imperfect. De aceea îngăduiţi-le personajelor să fie imperfecte, îngăduiţi-le să dea greş. Îngăduiţi-le să întreprindă acţiuni care să vă enerveze ca scriitor şi care îl vor enerva pe cititor.

Desigur riscul este că cititorul nu va mai avea sentimente contradictorii şi pur şi simplu nu-i va mai păsa. S-a întâmplat ceva rău cu eroul? Şi ce dacă? Îl detestă pe protagonist şi azvârle cartea cât colo. Există două antonime pentru „simpatie“. Unul este „ostilitate“. Celălalt este „indiferenţă“. Aveţi mare grijă să-l evitaţi pe al doilea – este modul cel mai rapid de a vă alunga cititorii.

Când porniţi pe drumul acesta, ţineţi permanent seama de două aspecte. În primul şi în primul rând, păstraţi suficientă simpatie faţă de personaje, astfel încât cititorul să ţină la ele. Chiar dacă nu-i place ceea ce fac ele, cititorul se va întrista când treburile merg prost, aşa cum este inevitabil, şi va fi fericit când vor învinge în final, aşa cum se întâmplă ocazional. Trebuie să echilibraţi simpatia şi ostilitatea.

În al doilea rând (şi practic la fel de important), personalizaţi-le defectele şi eşecurile. Cititorul nu trebuie doar să vadă că personajele întreprind acţiuni rele/stupide/imorale/prosteşti. Personajele trebuie să acţioneze într-un chip pe care cititorul îl poate înţelege din propria sa experienţă. Trebuie să fie lucruri pe care le detestăm la persoanele pe care le iubim. Trăsăturile iritante şi exasperante ale iubitelor şi prietenilor, ale colegilor care ne plac. Ale oamenilor pe care-i admirăm. Ba chiar – şi poate cel mai important – trăsăturile pe care, când suntem realmente sinceri faţă de noi înşine, le detestăm la persoanele cele mai apropiate de noi. Noi înşine. […]

(http://arhyalon.livejournal.com/84306.html)

Un text bun, dar… să-l rescriu?

Iată o situaţie frecventă: aveţi un text, este bine scris, subiectul este bun, însă, dintr-un motiv neclar, plotul parcă lâncezeşte şi nu ştiţi ce să faceţi pentru a-l îmbunătăţi.

A şti că un text nu „merge“ şi a nu şti care-i cauza constituie una dintre experienţele cele mai frustrante pentru un scriitor. Am constatat că în general lucrurile nu „merg“ dacă lipseşte impulsul narativ sau dacă lipseşte ţelul. (Adesea o combinaţie a celor două, fiindcă sunt strâns legate.)

Prin „impuls narativ“ definesc elanul pe care-l capătă textul când eroul se străduieşte din greu să obţină ceva şi practic fiecare rând îl apropie pe cititor de ceea ce doreşte să descopere. Poate fi identificarea unui asasin, dejucarea planurilor unui criminal, relevarea adevărului, câştigarea unui concurs sau salvarea fetei. Este trofeul pe care scriitorul l-a fluturat în faţa eroului pentru a-l determina să acţioneze. […]

Ţelurile reprezintă o parte importantă din funcţionarea impulsului narativ. Cititorul doreşte să vadă dacă eroul va obţine trofeul după care a pornit. Un ţel important cu un grad mare de risc atrage atenţia într-o măsură mai mare decât un ţel slab şi neriscant.

Pentru a vedea dacă nişte scene fără sare şi piper pot fi ajutate prin reînvierea impulsului narativ, am conceput un program logic:

În scena dumneavoastră…

1. Puteţi preciza exact ce doreşte eroul? Dacă nu, mergeţi la 2. Dacă da, mergeţi la 3.

2. Nu. Încercaţi să rescrieţi, pentru a limpezi ce anume urmăreşte eroul. Uneori trebuie să definiţi pur şi simplu ţinta, ori să puneţi un personaj s-o anunţe. Indiferent ce ar fi, ea trebuie să fie clară în mintea eroului. Rescrieţi şi reveniţi la 1.

3. Este ţelul acela meritoriu? Disperarea după o ceaşcă de cafea reprezintă un ţel puternic şi clar definit, dar probabil că nu-l va interesa chiar atât de mult pe cititor. Dacă nu, mergeţi la 4. Dacă da, mergeţi la 5.

4. Nu. Fie alegeţi alt ţel pentru a impulsiona scena, fie găsiţi o cale prin care să faceţi ca ţelul existent să fie important atât pentru erou, cât şi pentru cititor. Căutaţi lucruri care se leagă de tema generală, dezvăluiţi ceva despre lumea şi personajele textului, deschideţi o rană veche… Priviţi eroul şi vedeţi ce-l îmboldeşte şi de ce-şi doreşte ceea ce-şi doreşte. Rescrieţi şi reveniţi la 3.

5. Ţelul este suficient de important pentru a stârni îngrijorarea că eroul nu va reuşi să-l atingă? Dacă nu, mergeţi la 6. Dacă da, mergeţi la 7.

6. Nu. Ridicaţi miza. Atingerea ţelului trebuie să aibă consecinţe importante şi care să schimbe vieţi din anumite puncte de vedere. De asemenea, dacă nu există un mod prin care să ridicaţi miza fără a cădea în melodramă („Vai mie! Am vărsat laptele şi poliţia mulgătorilor mă va condamna la moarte!“), poate fi necesar să reexaminaţi ţelul. Rescrieţi şi reveniţi la 5.

7. Există mai multe ţeluri, care diluează scena şi-l trag pe cititor în direcţii multiple? Uneori eroul doreşte mai multe lucruri, iar cititorul nu este sigur asupra căruia ar trebui să se concentreze sau care ar trebui să-l îngrijoreze. Aşa ceva poate duce la confuzie şi împotmolirea naraţiunii. Dacă da, mergeţi la 8. Dacă nu, mergeţi la 9.

8. Da. Încercaţi să eliminaţi celelalte ţeluri sau să reduceţi concentrarea asupra lor. Nu le puteţi utiliza pentru impulsionarea altei scene? Rescrieţi şi reveniţi la 7.

9. Scena se opreşte, pentru a explora backgroundul poveştii? Dacă da, mergeţi la 10. Dacă nu, mergeţi la 11.

10. Scoateţi partea de background sau tăiaţi din ea ce nu este absolut necesar. Rescrieţi şi reveniţi la 9.

11. Toate „săgeţile“ naraţiunii sunt orientate în aceeaşi direcţie? Este un aspect mai dificil de precizat, deoarece necesită experienţă. Examinaţi-vă frazele. Când descrieţi scene sau prezentaţi o acţiune, frazele înglobează nevoia eroului de a ajunge la ţintă, ori sunt simple informaţii şi direcţii? De exemplu, când un individ caută un obiect dispărut, va scotoci sub mobile, în spatele acestora, se întreabă dacă nu l-a luat altcineva etc. Ca atare, vă veţi limita probabil descrierile la recuzita aceea şi nu veţi vorbi despre briza care adia prin fereastră (decât dacă nu cumva eroul se teme ca obiectul să nu fi zburat pe fereastră). Dacă nu, mergeţi la 12. Dacă da, mergeţi la 13.

12. Modificaţi textul pentru a susţine şi amplifica ţinta eroului. Rescrieţi şi reveniţi la 11.

13. Scena funcţionează acum? Dacă nu, mergeţi la 1. Dacă da, felicitări! […]

(http://storyflip.blogspot.com/2009/09/re-write-wednesday-baby-you-can-drive.html)

compilaţie de Mihai-Dan Pavelescu