Clişee vagi

Unul dintre lucrurile care mă irită cel mai mult la textele fantasy (incluzând aici şi romanele) este lipsa de specificitate – spaţială, temporală, culturală, chiar etnică. Cititorului i se oferă un decor prestabilit de tip Europa medievală, umplut cu arhetipuri aleatorii de ţărani sau capete încoronate, nici o cultură diferenţiabilă dincolo de „ei cred în magie“ sau „X creaturi/rase fantastice sunt reale“… şi cam atât. Da, există personaje cu personalităţi interesante, care Fac Chestii, iar ele sunt credibile şi întâmplările prin care trec sunt prezentate limpede, uneori în detalii amănunţite, dar nu scuză faptul că autorul n-a creat o lume complet realizată, fiindcă a lăsat-o în majoritate nebuloasă sau în seama cititorului s-o completeze. Iar eu cred că asta înseamnă fantasy slab.

Nimeni nu doreşte să trăiască într-o McEuropă medievală

Torentul de povestiri şi romane ce se desfăşoară într-o falsă Europă/Anglie medievală este extrem de iritant pentru foarte mulţi cititori. […]

Dar este un basm!

Un argument uzual pe care-l aud împotriva lipsei de specificitate este că textul discutat se bazează pe un basm/poveste populară/mit, că este în stilul uneia, că este relatat în stilul basm/poveste populară/mit sau alte variante similare. Indiferent ce versiune a obiecţiei aţi oferi, ea rămâne greşită.

De unde provine atunci ideea că poveştile populare, miturile şi unele basme sunt universale? Sau că nu au specificitate? Pe de o parte, vina o poartă ignoranţa. […]

Linia finală

Specificitatea spaţială, temporală, culturală şi etnică duce la o ficţiune mai bună. Aidoma oamenilor reali, personajele sunt modelate de grupurile cărora aparţin, care sunt modelate de cultura grupului respectiv, care este modelată de locul şi epoca în care trăiesc. […].

(http://www.darkfantasy.org/fantasy/?p=548)

Luuuuuuungimea în fantasy: de dragul banilor sau al poveştii?

Categorii:

Genul fantasy a fost propulsat de serii de când mă ştiu: Stăpânul inelelor de Tolkien, romanele cu Elric de Moorcock, Cronicile din Amber de Zelazny, Earthsea de Le Guin, Majipoor de Silverberg, John Carter de Marte al lui Edgar Rice Burrough (clasificat ca science-fiction, dar abundând în elemente fantasy), Pern al lui McCaffrey etc.

Se pare însă că în ultimul deceniu, câţiva autori (sau editori) nu mai ştiu pur şi simplu când să pună capăt unei saga lungi. Şi, din păcate, romanele fantasy de sine stătătoare, ca Elantris de Brandon Sanderson sau Pandemonium de Daryl Gregory, devin rapid o specie pe cale de dispariţie.

Există câteva serii care, realmente, rup rafturile: Cântec de gheaţă şi foc de George R. R. Martin, Sword of Truth de Terry Goodkind, ciclul neterminat Roata timpului de Robert Jordan, Shannara de Terry Brooks, seria Anita Blake de Laurell K. Hamilton, seria Malazan de Steve Erikson, ca să amintesc doar câteva.

Sanderson – autorul unor strălucitoare romane de sine stătătoare ca Elantris şi Warbreaker şi al trilogiei Mistborn, şi ales pentru a termina masiva serie Roata timpului a răposatului Robert Jordan – a fost recent invitatul forumului Fantasy/Science Fiction de pe BarnesandNoble.com; iată opiniile lui despre motivul pentru care tot mai multe saga fantasy devin luuuuungi.

„Un roman de sine stătător tinde să capete laude atât din partea cititorilor, cât şi a recenzenţilor. Dar după aceea vinde mult mai puţine exemplare decât o serie. Roata timpului a ajuns pe locul 1 pe lista NYT abia de la cartea a VIII-a sau a IX-a, mi se pare, şi nu cred că Sword of Truth a ajuns pe locul 1 până la cartea a X-a. Seriile tind să se vândă mai bine. Deşi cititorii se plâng în privinţa lor. Şi de aceea cred că editorii insistă pentru ele.

Dar de ce se vând mai bine? Eu cred că, pe de o parte, cauza o reprezintă curba de învăţare. Ne place fantasy din acelaşi motiv pentru care este un gen dificil de citit: curba de învăţare. […]

În plus cred că literatura fantasy este impulsionată de personaje… iar când ne îndrăgostim de personaje vrem să citim mai multe despre ele.

Însă în această privinţă tocmai ceea ce iubim mai mult la fantasy tinde să ridice probleme.“ […]

(http://bookclubs.barnesandnoble.com/t5/Unabashedly-Bookish/Going-Loooooooong-in-Fantasy-For-the-Love-of-Money-or-the-Story/ba-p/373476#A1456)

Scrierea de ficţiune: tehnica şi povestea

Prin „tehnică“ mă refer la mecanismele ficţiunii: intriga, caracterizarea, dialogul, ritmul, fluxul acţiunii, construirea scenelor, structura dramatică, punctul de vedere etc.

Prin „poveste“ mă refer la factorul care-l determină pe cititor să dea pur şi simplu pagina: este atrăgătoare povestea pe care o spuneţi, este unică sau originală, în ce fel se conectează cu cititorul, are acea scânteie care o face să iasă în relief? Are suficient suspans sau romantism? Vocea auctorială este distinctă şi fascinantă? „Povestea“ este mult mai dificil de cuantificat decât tehnica şi mai greu de predat.

Bineînţeles cele două elemente sunt întrepătrunse, dar este util să le separăm în mod artificial, pentru a înţelege de ce o carte fie atrage… fie nu.

În ultima vreme am observat printre teancurile de texte respinse tot mai multe care dovedesc tehnică, însă care sunt lipsite de originalitate sau suflet. Dintr-un punct de vedere asta-i bine, fiindcă arată că scriitorii sunt atenţi la tehnica lor. Ei îşi dedică timp şi efort pentru a învăţa să scrie, ceea ce mi se pare minunat.

În acelaşi timp însă detest lipsa de viaţă a unui text plictisitor (sau derivativ sau neoriginal), perfect scris. Am senzaţia că mulţi autori sunt atât de saturaţi de media (cărţi, TV, filme), încât nu scriu bazându-se pe viaţă, ci pe percepţia lor asupra vieţii aşa cum este prezentată în media. Ei scriu poveşti pe care le-am mai văzut şi auzit de o sută de ori. […]

(http://cba-ramblings.blogspot.com/2009/08/fiction-writing-craft-and-story.html)

Cine-i mai tehnic

Postarea anterioară despre „tehnică“ şi „poveste“ se referă la un subiect despre care am purtat îndelungi conversaţii (şi postări pe forum) cu mulţi autori. Adesea începe printr-o întrebare simplă: oricine poate învăţa să scrie?

Răspunsul este dificil.

Eu cred că oricine poate învăţa tehnica scrisului. Cum să înşiruie propoziţiile, să clădească intriga, să scrie dialogurile ori să structureze scenele – toate acestea fiind aspecte de tehnică. Scrisul este o abilitate ca oricare alta şi oricine o poate învăţa, dacă-i dedică efortul necesar.

Spusul unei poveşti însă este cu totul altă… poveste.

Nu sunt sigur că se poate învăţa. Cred că sau ai această abilitate, sau nu. Pe de altă parte cred că o poţi dezvolta, dacă o ai deja. Poţi descoperi ce funcţionează şi ce nu, să-ţi găseşti propriul glas, să explorezi modurile cele mai bune prin care să povesteşti. Poţi găsi tipurile de povestiri şi personaje care te inspiră. […]

Cred că relaţia dintre „tehnică“ şi „poveste“ este un motiv important pentru care există aşa mulţi scriitori frustraţi. Ei se concentrează atât de mult asupra cuvintelor, încât adesea uită că povestea este cea care contează. Nu contează câte adverbe folosiţi, sau modul în care vă prezentaţi dialogurile. De aceea există destule recenzii în care un autor de bestselleruri este desfiinţat ca fiind un scriitor slab. Poate că tehnica lui nu-i perfectă, dar se descurcă de minune cu povestea. Indiferent dacă vă place sau nu, autorul respectiv a reuşit să atingă scopul fundamental al unei cărţi: să-i captiveze pe cititori. Cititorii n-au studiat tehnica scrisului ani de zile. Ei nu observă sau nu le pasă despre chestiile pe care scriitorii, criticii, recenzenţii le observă şi despre care le pasă. Cititorii vor o poveste de calitate. Punct. […]

(http://storyflip.blogspot.com/2009/08/arent-you-crafty-one.html)

compilaţie de Mihai-Dan Pavelescu

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →