Alături de capacitatea de a lumina în chip nou şi surprinzător aspecte comune ale umanului, un alt avantaj pe care arta imaginarului îl deţine în raport cu cea bazată pe mimesis-ul realist este posibilitatea de a explora tărâmurile aflate la frontiera omenescului, de a privi dincolo de limitele ontologice ale speciei.

gramescu

Mihail Grămescu

Nu multe sunt creaţiile imaginarului care reuşesc cu adevărat să ofere această perspectivă. Povestirea lui Mihail Grămescu, “Cântecul Libelungilor” (volumul “Săritorii în gol”, ed. Nemira 1994) este însă una dintre ele.

Decorul este un Pământ post-atomic în care supravieţuitorii, purtând stigmatele groteşti ale catastrofei nucleare, populează Plantaţiile mărginite de deşertul radioactiv şi de Ocean. În această lume apocaliptică, din cenuşa malignă a Pustiei se nasc, ciclic, valuri de făpturi mitice – Libelungii – ce trezesc umanităţii decăzute o spaimă instinctivă, ancestrală, din care izvorăşte impulsul nimicirii.

“Şi oamenii, schilozii şi mizerabilii oameni de pe margine se repezeau […] şi, cu lovituri furioase distrugeau fenomenalele Apariţii. Şi cât de straniu era acest asasinat colectiv! Cât de curios lucru era legitima extirpare în care victimele erau reproduse mecanic, rânduri-rânduri, de o ştanţă trăgându-le fidel după un arhetip adânc şi PERFECT, obrajii lor curaţi, carnaţia suavă, contrastând până la fantastic cu jalnica stare a călăilor în legitimă apărare de specie.”

În cele din urmă, încercările de a extermina Libelungii sunt zădărnicite de numărul lor devenit copleşitor şi de iuţeala cu care aceştia se metamorfozează, iar oamenii asistă neputincioşi la transformarea lor din larve metalice în marionete oarbe şi graţioase şi în cele din urmă în fiinţe înaripate strălucitoare, imagini ale perfecţiunii.

Scriitura împleteşte elemente baroce cu stilul maiestuos al epopeilor clasice: personajul-narator nu ezită să se implice afectiv în descrierea evenimentelor şi chiar să se abată uneori de la firul întâmplărilor pentru a dezvălui, în pasaje alegorice, semnificaţia lor profundă.

Impresionante în fantasticul lui Mihail Grămescu sunt în primul rând imaginile vizuale, adevărate metafore de sine stătătoare, independente de procedeele specifice ficţiunii speculative. Tabloul mulţimilor de muribunzi stârpind Libelungii ce refuză să se apere şi acceptă tăcuţi moartea, metamorfoza acestora din creaţii fragile ale pulberii în făpturi indestructibile zburând implacabil către Ocean pe deasupra aşezărilor în care agonizează rămăşiţele umanităţii şi mai cu seamă scena finală a cântecului dezolării intonat de Libelungi lângă zidurile Cetăţii Eterne – toate acestea reuşesc să producă un fior aflat la graniţa omenescului, un amestec copleşitor de teamă şi uimire născut din privirea-dincolo-de-sine.

Graţie virtuţilor literare ale textului, Libelungii, făpturi angelice ivite în vremurile crepusculare ale întâlnirii Omului cu Istoria, sunt reprezentări memorabile, prin emoţionanta lor concreteţe, ale sublimului estetic.

Dumitru Cl. Stătescu