Despre falsitatea ficţiunii literare, uneori

În toate textele de ficţiune literară personajele îşi conştientizează în mod hipcwerreal propriile suferinţe şi le folosesc pentru excursuri.

În viaţa reală, oamenii sunt adesea prea preocupaţi de rutinele cotidiene ale vieţii pentru a-şi dea seama de propriile suferinţe… până nu se întâmplă ceva care să le spulbere confortul conferit de familiaritate.

Prin urmare momentele de criză sunt necesare pentru a-i extrage pe oameni din succesiunea rutinelor. Ficţiunea literară ştie asta şi foloseşte din plin decesele copiilor, idilele nefericite, cancerul etc. etc. etc.

De aici rezultă şi falsitatea ficţiunii literare: citind despre un personaj ale cărui experienţe cotidiene într-un moment de criză se abat major de la propria noastră lume naturală [din cauza abuzului de subtext], suntem înstrăinaţi de umanismul său.

În ficţiunea speculativă cititorii au parte de o universalitate a crizei, deoarece toţi descoperă criza respectivă pentru prima dată şi nimeni nu deţine un fundament pentru o experienţă literalmente exact ca aceea. S-ar putea afirma că scenariul ficţiunii literare are o putere similară, dar familiaritatea evenimentelor mă sileşte să le văd în termenii acelei experienţe cu caracter unic şi nu pot extrapola criza ca metaforă chiar în acelaşi fel.

În textele speculative căpătăm experienţa umană desprinsă din situaţiile prin care au trecut personajele fără limitarea de a impune o situaţie într-o realitate într-atât de asemănătoare cu a noastră, încât să ne înstrăineze […]

(http://jmmcdermott.blogspot.com/2009/06/thinking-more-on-falseness-of-literary.html)

Cinci tehnici narative pe care fiecare aş fi vrut să le fi inventat

Ca scriitor, întâlnesc frecvent idei ce par evidente, care sunt atât de sclipitoare, încât şi un nătâng le-ar putea transforma în texte câştigătoare de premii. Mă fascinează însă şi mai mult când naraţiunea în sine este inteligentă. Unele dintre tehnicile următoare par actualmente banale, dar când au fost utilizate prima dată i-au şocat pe cititori şi i-au derutat pe critici. Altele sunt mult mai puţin folosite în prezent. Iar una probabil că nu va mai putea fi utilizată niciodată.

Mesajul ascuns

Vladimir Nabokov a iubit limbajul; n-a fost însă fascinat doar de cuvinte şi fraze, ci şi de jocurile de cuvinte şi de valenţele lor rebusiste, iar cu „The Vane Sisters“ a produs probabil unul dintre cele mai mari trucuri literare ale secolului al XX-lea. O povestire banală la prima vedere, „The Vane Sisters“ conţine un mesaj ascuns care modifică total relaţia dintre cititor şi narator/autor. Povestea este narată de un profesor, care ridiculizează ideea comunicării de dincolo de moarte. Totul pare banal, mai puţin ultimul paragraf abscons. La citirea lui, prin utilizarea substituţiei acrostihice propuse, apare un mesaj nou, care sugerează că o comunicare de dincolo de mormânt este posibilă şi că naratorul a fost manipulat de la bun început. Construcţia este atât de subtilă, încât povestirea a fost iniţial respinsă de revista New Yorker, silindu-l pe Nabokov să-i scrie editorului pentru a-i explica totul.

Identitatea dublă

Romanul Fight Club este narat la persoana întâi de un narator ne-numit…

Naratorul ca răufăcător

Agatha Christie a fost revoluţionară în unele din tehnicile pe care le-a inventat, dintre care una excelentă apare în romanul Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd? […]

Reversiunea temporală

Într-o scenă din Abatorul 5, naratorului îi este prezentat un episod din al Doilea Război Mondial derulat invers, astfel încât Aliaţii zboară deasupra Dresdei, absorbind incendiile în bombe care suie spre avioane. Avioanele revin apoi la bază, de unde bombele sunt trimise în America şi pericolul lor este eliminat prin îngroparea în sol a elementelor din care au fost construite. […]

Noul gen

În mod constant, SF-ul o încasează. Este considerat cumva inferior altor genuri literare, probabil în mod incorect, mai ales când ne gândim că adesea unica diferenţă între Science Fiction şi Literary Fiction este faptul că primul încearcă să explice orice întâmplări „magice“ pe când în a doilea acestea se-ntâmplă pur şi simplu şi trebuie acceptate. În „Metamorfoza“ lui Kafka, naratorul se transformă în gândac şi asta este, gata!, ficţiune intelectuală, pe când The Jonah Kit de Ian Watson, transferul excepţional fundamentat ştiinţific al minţii unui om într-un cetaceu, sfârşeşte azvârlit în maldărul science-fiction. Şi nu uitaţi că până relativ curând genul acesta nici măcar nu exista! Nu există aşadar o cale mai bună de a-ţi lăsa amprenta asupra literaturii decât prin crearea unui gen nou. Puteţi fi ispitit să spuneţi că aşa ceva este imposibil, că nu mai există genuri care să fie inventate. Dar atâta timp cât există cratime pe tastatură vor exista şi critici doritori să vă boteze următoarea creaţie drept post-modernism-textualist-transcendental-şi-ce-mai-vreţi. […]

(http://writinghood.com/writing/five-narrative-techniques-you-wish-youd-invented/)

Judecarea unei cărţi după coperta ei

Există cineva care să creadă realmente că nu judecă o carte după coperta ei? În cultura noastră dominant vizuală, este aproape imposibil. Utilizarea imaginilor a fost şi continuă să fie modul primar de a atrage atenţia cumpărătorilor. Scanăm… răsfoim… paginăm… aruncăm o privire… şi ne oprim doar când ceva ne atrage ochiul.

Ca scriitor, aşa ceva poate fi mai mult decât frustrant. Pe de o parte pentru că-ţi doreşti ca opera să-ţi fie descoperită pentru valoarea ei literară şi nu graţie unei imagini, dar într-o măsură şi mai mare tocmai pentru că eşti conştient de importanţa şi greutatea acelei imagini. […]

(http://www.tor.com/index.php?option=com_content&view=blog&id=36432)

SF-ul este mort! Trăiască SF-ul!

Oricine iubeşte science-fictionul a auzit probabil în ultimul deceniu destui negativişti care au proclamat că SF-ul este un gen mort – sau pe moarte. Este cu adevărat science-fictionul mort? Nu. Pur şi simplu trece printr-o transformare extremă.

Autorul Tobias Buckell a scris recent: „este adevărat, SF-ul poate să moară, dar dacă se va întâmpla aşa, cred că mă voi întreba cu toată seriozitatea dacă mai doresc să trăiesc într-o societate care şi-a pierdut capacitatea de a visa“.

O parte din satisfacţia citirii de science-fiction, pentru mine, constă în afundarea în speculaţia vizionară (indiferent dacă este pozitivă sau negativă) şi în perceperea unui soi de iluminare existenţială tangibilă la sfârşitul cărţii. Science-fictionul pune „marile“ întrebări: Încotro ne îndreptăm ca rasă? Cum ne putem avansa specia? Suntem destinaţi să ne repetăm inexorabil erorile? Sau putem transcende? […]

(http://bookclubs.barnesandnoble.com/t5/Unabashedly-Bookish/Science-Fiction-is-Dead-Long-Live-Science-Fiction/bc-p/359892)

Să arăţi, ori să explici?

Dacă veţi participa suficient timp la cursuri de compoziţie literară, veţi întâlni expresia „Arată, nu explica“. „Explicatul“ este atunci când scriitorul îi dă pur şi simplu cititorului informaţiile mură-n gură: „Jim era un zgârciob mincinos care păcălea statul prin neplata impozitelor“.

Pe de altă parte, „arătatul“ este atunci când scriitorul dezvăluie indicii care-l aduc pe cititor la aceeaşi concluzie.. De exemplu, îl putem vedea pe Jim la uşa casei, vorbind cu vecinii care fac o colectă pentru un loc de joacă destinat copiilor. Vedem teancuri de bancnote pe masă, dar Jim le spune vecinilor că este sărac lipit pământului. Apoi el trânteşte uşa, se aşază la masă, împinge în lături teancurile de bani şi continuă completarea declaraţiei de impozit pe venitul global… cu multe zerouri.

Personal, detest „explicatul“ în toate întrupările sale. Nu-mi place ca expoziţiune, ca fundal, sau pentru justificarea motivaţiilor personajelor. Nu-mi plac flashbackurile fiindcă de obicei sunt „explicaţii“, şi nu-mi plac lungile conversaţii de tipul „ah, mă bucur c-ai întrebat asta!“.

„Explicatul“ stopează povestea şi-l sileşte pe cititor să primească informaţii despre care nu-i pasă de fapt. […]

(http://editorunleashed.com/2009/07/02/show-or-tell/)

compilaţie de Mihai-Dan Pavelescu