La 6.15 a.m., un cercetaş mă scoase pe poarta vestică a taberei şi porni cu peste o sută de kilometri la oră. Ierburi de tot felul zburau în trombă de sub perna de aer, făcându-ne să semănăm cu o tornadă în miniatură. Le-am repetat piloţilor coordonatele văgăunii în care trebuia să ajungem, iar ei clătinară din cap sincronizaţi, indulgenţi ca doi tineri cumsecade care trebuie să ducă un boşorog la plimbare prin parc. M-am lăsat pe spătarul fotoliului şi am conectat translatorul, hotărât să-mi completez cunoştinţele de taiană o dată cu somnul de dimineaţă. Frânturi de vise mi-au dat târcoale, dar nimic coerent nu s-a închegat din aceste fantasme. Şi, din cauza beţiilor recente, câteva cuvinte taiene mi s-au întipărit în memorie incorect.

M-am trezit buimac. Unul dintre piloţi mă scutura cu blândeţe.

– Ajungem în zece minute, dom’ profesor…

Peisajul se schimbase radical. Locul stepei fusese luat de lunca fluviului Taisa. Goneam în întâmpinarea undelor mâloase, galbene, iar pe celălalt mal alternau dealuri şi văi înguste.

– Uite! făcu pilotul.

Dinaintea cercetaşului fugea un stol mare de păsări tai, răsărit de nicăieri, zece, poate cincisprezece mii de făpturi brun-cenuşii, alergând toate în aceeaşi direcţie. A trebuit să încetinim, fiindcă protejatele soarelui Aldan nu-şi schimbau direcţia, şi în doar câteva secunde ne-am aflat în mijlocul stolului.

– Taie motoarele! strigă unul dintre piloţi. Dacă înghiţim orătăniile astea, aici rămânem!

Cercetaşul amuţi, dar continuă să înainteze pe motoarele electrice care roteau turbina. Totul se întunecă în jurul nostru, pe măsură ce străbăteam norul însufleţit. Un murmur uriaş ne înfioră. Niciun alt sunet, niciun strigăt…

Am mai mers astfel câteva zeci de secunde, apoi stolul se sparse, cotind într-o altă direcţie. Foşnetul miilor de aripi scăzu treptat, se stinse.

– Vadul.

Însemnările lui Daniel Ayana

Studiul xeno-civ „Shake hands”

LFSP 77 – Noul Aragon

Data 03.04.087

„Mâna” repartizată mie este una comună, cu cinci „degete”.

„Mâinile” se aşează în locuri alese cu grijă, cuprinzând toate elementele prielnice: un deal, câmpia, o apă curgătoare, pădurea.

Iar în cazul de faţă, nici că se putea ceva mai bun… Câmpia le îngăduie culturi primitive şi vânat din belşug. Fluviul înseamnă apă bună de băut, peşte, trestie, lut pentru vase şi cuptoare. Pe deal se refugiază când Taisa îşi părăseşte albia. Din pădure îşi iau cele cu care-şi clădesc casele, şi apoi nenumărate fructe şi rădăcini.

Au tot ce le trebuie ca să trăiască fericiţi, cum se spune, până la adânci bătrâneţi (orice ar însemna asta pentru ei) şi aşa va fi câtă vreme Compania nu se va hotărî în privinţa zăcămintelor de sub răsadurile lor de legume… Când scormonesc pământul, taienii se bucură doar de argila roşie, ori verde, pentru ulcele şi străchini…

Dante despre judecător

Uite că a sosit Judele…

Simt ceea ce uneori numim „emoţie”. Eu ştiu că o am, spre deosebire de ceilalţi, Moacă, Mamaca, Ţăranul, care plâng şi râd fără să-şi dea seama de ce, amestecă lacrimile de durere cu acelea de fericire, într-o boască groasă. Numai eu distilez lacrimile, doar eu le ştiu rânduiala şi le picur separat în căuşele sufletului meu, fiecare cu rostul ei.

Se agită cu toţii prin curte, puţin mai sensibili la trăirile mele decât piatra pe care-şi ascute Moacă tăişurile.

-Păi… bine v-am găsit, zice Judele.

(“Păi”? mă mir în gând)

-Bine-ai venit, judecătorule, răspund.

Nici din parte-mi „judecătorule” nu e ceea ce pare. E doar protocol. Îi dau apă din puţul Ţăranului. Îşi spală mâinile, tălpile goale, ceafa, tâmplele. Rupe turta Mamacăi, mestecă zgârciurile unei vietăţi vânate cândva. Moacă e prietenos, dar, judecând după iz, prada s-a lăsat răpusă anul trecut. El nu deosebeşte bucatele proaspete de stârvuri, însă Judele înţelege asta. A mai avut de-aface cu astfel de vânători. Îi preţuiesc stăpânirea de sine, când gustă.

-Aveţi un loc frumos aici, spune.

Îi fac semne lui Moacă, şi el se duce să vâneze ceva mai de soi. Cu asta, am comis deja o impoliteţe. De-acum, doar Judele ar mai fi trebuit să poruncească. Din clipa în care s-a aplecat ca să intre, a încetat să fie oaspete…

Un pământean în Noul Aragon

Am trecut apa în acel loc, însoţit de unul dintre piloţi, ca la manual. Pe celălalt mal am găsit o luncă bogată, care continua până departe, preschimbându-se în câmpie. Peisajul părea lucrat anume pentru o carte poştală pe care s-o iscălesc şi s-o expediez acasă, cu primul cargou. (Care „acasă”? Cui s-o trimit?) Dealurile, de-o parte şi de alta a spaţiului deschis, ascundeau văi umbroase, împădurite. Erau rămăşiţe din Codrii Marelui Ocol, imenşi, nepătrunşi către apus, care se poticniseră însă de piatra dură a Înălţimilor Volnovoz.

Aproape că ieşisem din apă, când pilotul mă apucă de braţ. La numai câţiva metri de malul lin al Taisei, înşiraţi ca la inspecţie, taienii ne aşteptau liniştiţi. Cel puţin asta a fost prima mea impresie. Purtau cele mai bune straie ale lor: mantaua de piele albă, tăbăcită, scufii vegetale, jambiere multicolore, botinele fine, cu vârful întors în afară. Asta ne-a dat de înţeles că venirea noastră e un eveniment important, bine văzut. În chip firesc, pilotul luă mâna de pe tocul armei şi improviză un salut. Niciunul din cei cinci nu-i răspunse.

Am înaintat la rândul meu. Eram cu cel puţin zece centimetri mai înalt decât omul în uniformă, ceea ce le atrase atenţia. I-am privit pe rând, ghicindu-le fără greutate poziţia în cadrul „mâinii”. Aceasta e femeia care ţine laolaltă firile atît de potrivnice ale celorlalţi, o mamacă aproape trecută, totuşi puternică, harnică, atât de răbdătoare şi de încercată, cu toate astea speriată de mine… Aici, cu moaca brăzdată de tăieturi vechi, sub liniştea căreia se întrezăreşte încordarea – războinicul. El şi pilotul se ghiciseră şi se cercetau acum pe îndelete, înregistrând fiecare amănunt preţios, fără s-o arate… Celălalt, crăcănat, cu braţele ca nişte butuci şi ceafă puternică, ţăranul care nu-şi găseşte niciodată odihna, copleşit de munci şi nemulţumiri… Un altul, cu ochii pierduţi, dus dintre noi, întors către bogăţia dinăuntrul său, robul propriilor gânduri…

Iar la urmă de tot, acesta care-mi întoarce fără niciun fel de împotrivire privirea şi face un pas către mine, întinzându-mi mâna într-un salut pământean greşit executat. Cu palma în sus. Judecătorul.

Vorbeşte şi îl înţeleg perfect. Faţă de primele mele contacte cu o „mână”, sunt acum capabil să depistez unele subtilităţi ale pronunţiei.

– Pe Aldan, bine ai sosit la noi, străine, zice zâmbind. Deşi te-am cunoscut în urmă cu ceva vreme, am uitat care este numele tău…

Asta e o mică minciună, însă aşa se face. Aşadar, suntem deja în rutină.

– Dani, îi răspund, cum am făcut-o pentru toţi ceilalţi. Caut în memoria ataşată cea mai potrivită pronunţare. Numele meu… este Dani.

– Atunci, bine ai sosit la noi, Dani, zâmbeşte iar judecătorul „mâinii”.

Am să-i zic „Judele”.

Însemnările lui Daniel Ayana

Studiul xn-civ „Shake hands”

LFSP 77 – Noul Aragon

Data 12.05.087

Îl cunoscusem pe Jude puţin înainte de fi trimis să se alăture „mâinii” din Noul Aragon. După debarcare, nişte şefi taieni ne îngăduiseră să-i iscodim pe câţiva dintre cei ce urmau să alcătuiască „mâini”. Iar întâmplarea a făcut ca unul să fie chiar el. Apropierea s-a realizat astfel mai iute decât estimările.

Judecătorii sunt inşi comunicativi şi respectuoşi, practici – dar prea puţin imaginativi. Au fost crescuţi să nu se abată din tiparele probate vreme de decenii, ori poate secole, şi chiar viclenia lor, când e pusă la treabă (nu se poate să n-o remarci), e una pragmatică, premeditată, fără nimic spontan.

De reţinut, într-o posibilă evaluare, mult mai târziu, când toate acestea vor fi luat sfârşit într-un fel sau altul: l-am întrebat pe Jude dacă, după ce se va fi alăturat „mâinii” sale, trecutul avea să mai însemne ceva pentru el. Mi-a explicat politicos că în alcătuirea „mâinii” există unul anume ales pentru a face şi asta: a-şi aminti despre cele ce au un trecut. Uneori, când judecătorul ia o decizie necesară tuturor, cele ce nu mai sunt se pot dovedi de folos. „Bine, am spus, mi-ai povestit despre aceştia, dar dumneata? Dumneata îţi vei aminti viaţa dinainte de a te alătura «mâinii»? O să mai însemne ea ceva?” Judele a privit spre mine, apoi prin mine, şi a răspuns: „Cine poate şti?”

Am întors pe toate părţile aceste vorbe confuze, hotărând în cele din urmă că ele nu sunt decât tertipuri ale unuia scos din schemele obişnuite…

3. Dante despre prima hotărâre…

La această judecată, pe care o povestesc, Uran, dusul dintre noi, ar fi răspuns îndată şi toată lumea ar fi fost mulţumită. Însă Judele cugetă îndelung. Aşa, fiecare îşi închipuie că, brusc, cel mai important lucru din lume este sânul moale şi cald al Mamacăi.

– Da’ de ce, frate, se duce Moacă şi noaptea asta la Mamaca? se revoltă Ţăranul, după ce Judele a hotărât împotriva lui. Am muncit azi de nu-mi mai simt spatele! Văd numai cercuri roşii în faţa ochilor! Buricele degetelor mă ustură! Vream să mă frece niţel pe încheieturi…

Care va să zică femeia îl aşteaptă să-l aprindă, iar el vrea să-l frece niţel pe încheieturi. Ăsta-i Ţăranul.

– De ce se duce Moacă, iarăşi? întreb şi eu, curios.

Atunci Judele ne răspunde că în curând s-ar putea să fie război. Mamaca trebuie să aducă pe lume tot mai numeroşi din sămânţa lui Moacă. Şi sezonul ăsta, şi celălalt şi cine mai ştie câte. Nu se întrezăreşte nici începutul, nici sfârşitul. Va fi nevoie de mult mai mulţi războinici decât până acum, când treceam apele Taisei prin două-trei vaduri, şi ne încăieram, mai mult în glumă, cu alte „mâini”, să le luăm o vită, nişte oale crăpate, ori mai ştiu eu ce…

Şi încheie, simţind nevoia să ne explice lucruri ştiute.

– Suntem ca degetele mâinii…

Dar a spus-o cu aşa o toană a glasului, că parcă a vrut să-şi arate admiraţia. Şi fiindcă nu se întâmplă de multe ori să aud asta, mă grăbesc.

– Cum „ca degetele mâinii”, judecătorule? Degetele sunt toate la fel. Sunt eu la fel cu Ţăranul? Sunt eu la fel cu Mamaca?

– Degetele nu sunt toate la fel. Unul arată ceva. Unul poartă inele. Unul se închide peste lemnul suliţei şi-o ţine.

– Iar eu cu care deget mă asemuiesc? Voi, judecătorule, măsuraţi mereu ceva cu altceva. Când vă lasă puterile, când ieşiţi din ceea ce e luminos şi limpede, spuneţi “ca”. Viaţa e “ca” un fir de aţă, moartea e “ca” o cădere în fântână, noi suntem sunt “ca” degetele unei mâini…

Am grijă să pară că glumesc. Judele nu se supără, chiar îmi surâde amuzat. Atunci, pe locul lăsat liber de el vin cuvintele şi întrebările mele, şuvoi. Cu cât tace el mai mult, cu atât mă revărs eu, înecând totul.

– Cine sunt, Jude? zic. Unul care plăsmuieşte nimicuri? Sau unul care pierde vremea lui şi pe a altora, cu închipuiri?

Judecătorul nu mai zâmbeşte.

– Cine poate şti? spune el.

Însemnările lui Daniel Ayana

Studiul xn-civ „Shake hands”

LFSP 77 – Noul Aragon

Data 33.18.087

Membrii „mâinii” îşi zic rareori „oameni”, când vorbesc despre ei înşişi. Îi aud spunându-şi pe nume (aproape imposibil de reprodus – cu toate cursurile intense de pronunţare, nepotrivite ca rezonanţă chipurilor şi caracterelor). Celor ce nu sunt de faţă şi despre care nu ştiu mai multe, ei le zic „aceia”, „ceilalţi”, „unii”… Când eu însumi nu mă aflu lângă dânşii, deşi am insistat ca Dante să-i înveţe pe toţi numele meu, să le câştig mai uşor încrederea, devin pesemne tot un „acela”…

Este şi acesta unul dintre conceptele acelea vagi, alunecătoare, îngreunând comunicarea mea cu ei. Un alt impediment, care mă amuză de fiecare dată, este neputinţa taienilor de a pronunţa „ce”, „ci”, „ge” sau „gi”. Ei nu contopesc cele două sunete şi le pronunţă „che”, „chi”, „ghe” sau „ghi”. O dată, ca să-mi facă plăcere arătându-mi că se străduieşte să-mi înveţe limba, Dante mi-a spus:

„Dani, orichine e binevenit în lumea noastră, căci putem învăţa cheva de la orichine…”

Aşa că, decât să mă întorc de fiecare dată cu spatele, ca să-mi ascund râsul isteric „che” mă cuprinde, prefer să vorbim în limba lor, pe care translatorul mi-a inoculat-o în orele de somn..

Dante:

…Şi de fapt, cui i-ar folosi să se întrebe zi şi noapte cine este cu adevărat, ce înseamnă el în această lume? Câtă vreme nu ştii, pur şi simplu, orice încercare de a iscodi nu e decât pierdere de vreme. Ca Mamaca, femeia care nu mai poate fi stăpânită când o apucă poftele vorbei. Pot să-i şed în preajmă ceasuri la rând, ascultând bolboroseala fără sfârşit, în vreme ce roboteşte mecanic, cu ochii goi, fără să mă vadă. Este o ieşire din sine, inconştientă. Ea spune:

„Amestecă, amestecă bine! Până apune soarele să fie bucatele ca apa, ca uleiul, ca mierea! S-a pornit şi vântul, uite! Acum o să se usuce ierburile…

Şedeam o dată pe malul Taisei, acolo unde vuiesc pietrele zi şi noapte, pe nisip. Amestecă, amestecă vârtos! Şedeam în nisip, culcată, iar nisipul mă învelise de-a binelea, cât mă mişcasem. Şi era fir lângă fir, strălucitor, căci ieşiseră şi lunile roşii, amândouă, fir lângă fir, pe pielea umedă, un fir de nisip pentru fiecare firimitură de trup…

Amestecă, amestecă bine! Să fie bucatele ca mierea, ca nisipul. Să fie cum e coaja drumurilor vechi, după ce o înfierbântă bine soarele o zi întreagă. Un fir de nisip, o firimitură de trup…

Moacă e dus să-şi caute prada. Ţăranul îşi vede de-ale lui. Până ce-i va aduna din nou Judele, să hotărască lucrurile cum se cuvine (să fie ca pământul uscat, ca piatra, ca fierul!)

Se simte că vine ceva. Până şi Dante geme în somn, cu obrazul cufundat în pântecele meu, când răsună râsetele străinilor, dincolo, departe. Se aud o dată sau de două ori în fiecare noapte…

Amestecă bine! Eu spun că Ţăranul n-o să termine niciodată de alcătuit lucrurile pe care le visează Dante…”

Însemnările lui Daniel Ayana

Studiul xeno-civ „Shake hands”

LFSP 77 – Noul Aragon

Data incertă

Intuisem corect punctul vulnerabil al „mâinii”: acest naiv, aşa cum sunt mai toţi cei care se dedică gândurilor începând cu o vârstă destul de fragedă. Am ales bine. Convorbirile cu el, tolerate de Jude, primite cu maximă indiferenţă de ceilalţi, mă duc, pas cu pas, către inima grupului doar în aparenţă gregar.

Încercam, de pildă, să-i înfăţişez lui Dante cum stau lucrurile, acolo de unde vin eu, între un bărbat şi femeia lui. M-a ascultat în tăcere, o vreme, abţinându-se să-mi pună întrebări, cum face de obicei. Nici măcar pentru a-i lămuri un cuvânt sau altul, căci a învăţat unele vorbe din limba mea cu o repeziciune incredibilă, ca şi cum doar le-ar fi uitat. Altminteri, trebuie să se înţeleagă cu una sau alta dintre cele peste o sută de „mâini” risipite de-a lungul cursului cartografiat al Taisei, fiecare stăpânind un dialect propriu…

„Tu spui, a reluat Dante, că prea puţin din ceea ce stă între mine şi femeie este atracţie şi afecţiune… Mai întâi: ea nu este femeia mea. Ea îşi aparţine sieşi. Şi nouă fără a fi a vreunuia anume. Şi doar din când în când mă lasă să fiu părtaşul tainelor ei.

Ascultă ce caraghios spui tu: «facem dragoste…», «am făcut dragoste». Cum adică «facem, am făcut… »? Adică am cioplit un lemn, am zidit o casă? Dacă zici că această «dragoste» este o stare extraordinară, poate cea mai preţioasă din întregul lumii, de ce spui atât de lipsit de respect şi vulgar «facem dragoste»? De ce nu zici «trecem prin dragoste», «ne îmbăiem cu dragoste», ori «plutim în dragoste»?

Îmi place rezonanţa trupurilor noastre, chimismul lor când schimbă între ele tot ce se poate schimba. Pentru mine e important însă, dincolo de plăcerea cărnii, conştiinţa faptului că-i provoc femeii plăcere. Şi peste toate, acela că-mi îngăduie să ating lumile cele mai ascunse ale fiinţei sale, în care doar ea are îngăduinţă. Ce altă dovadă de dragoste pură îmi trebuie, când ea împarte cu mine ceea ce, în ordinea firească, îi aparţine doar ei?”

Aşa este Dante… Stupid, îmi zic, păstrând răutatea sub tăcere, acest „îi aparţine doar ei”, din moment ce, cam tot la două nopţi, un altul se prezintă la aşternut, după programare? Un soi de grafic, privind frecvenţa lunară a vizitelor la Mamaca, se înfăţişează astfel:

Ţăranul– şase ori şapte vizite pe lună

Moacă – de asemenea, şase sau şapte vizite

Judele, Dante – una – două vizite

Mi-am însemnat în minte, alături de gândurile lui, şi întrebări delicate, pe care nu am îndrăznit să i le pun la momentul potrivit, dar de care nu am să-l iert în cele din urmă, când nu voi mai avea pentru ce să-l menajez. Dincolo de legătura subtilă care simt că se ţese între noi, sunt legat mult mai strâns cu legăturile semenilor mei din Companie. Orice contract trebuie respectat…

4. Dante, despre locuri…

Avem o vale frumoasă, punct. Oamenii simpli, ca Moacă, Ţăranul, ori Mamaca, aud asta de mii de ori. Cei mai răsăriţi, de rangul Judelui (sau Uran), de pildă, încearcă uneori, cu imaginaţia lor slabă, peisaje de prost gust, totuşi destul de exacte. Ei spun: “Văile verzi, dintre dealuri, pe unde răzbate fluviul care se varsă în marea albastră fără sfârşit, mărginesc o câmpie întinsă, năpădită de ierburi. La capătul câmpiei se înalţă, stâncoase, cu măruntaiele la vedere, marile Înălţimi Volnovoz, vinete, reci, însingurate”. Multe sunt vorbe învăţate pe dinafară, care odinioară le-au dat ceva de rumegat, să le ocupe minţile.

Eu cred însă că un om este locul în care trăieşte. Şi asta mă mâhneşte peste poate. Sufletul trăieşte într-un singur trup, dar omul ar trebui să fie el însuşi oriunde…

Când se despart doi oameni care au stat împreună, cel care pleacă se va întoarce la cel care rămâne tot aşa ca într-un loc în care a fost fericit; iar locul nu-i poartă pică, va fi fericit din nou acolo. Acolo va trăi şi poate-şi va sfârşi viaţa. Se mai cheamă oare că a trădat atunci când s-a îndepărtat, pentru o vreme?

La fel şi cu iubiţii despre care povesteşti, Dani, care pleacă de lângă cel iubit, dar în cele din urmă se reîntorc, se cheamă oare că au trădat? Cel care a aşteptat trebuie să-i întoarcă spatele celui care se întoarce? Nu poţi refuza fericirea, chiar dacă ţi se pare că ea vine prea târziu. Mai cred că între doi care sunt împreună unul dă întotdeauna mai mult decât celălalt, nu se poate altfel…

Însemnările lui Daniel Ayana

Studiul xeno-civ „Shake hands”

LFSP 77 – Noul Aragon

Data 08.05.087

Din fericire, ei nu ştiu ce este aceea ţară, deşi unii o intuiesc. Percep locurile, cu o individualitate distinctă şi dintre cele mai simple: locuri frumoase şi locuri urâte, locuri primejdioase şi locuri pline de promisiuni, locuri în care au fost şi locuri prin care n-au ajuns ori nu vor ajunge niciodată, locurile lor, locurile altora. O înşiruire nesfârşită de locuri, dar o ţară? Dante pronunţă cuvântul, imitându-mă, însă înseamnă el pentru noi acelaşi lucru? Mi-e din ce în ce mai limpede că nu…

Astfel, trecerea noastră dintr-un spaţiu într-altul se face cu cea mai mare usurinţă, fără a întâmpina o rezistenţă importantă. E ca şi cum, în momentul în care nu ne mai aflăm în apropiere, încetăm pur şi simplu să mai existăm. Va fi simplu, totul atât de simplu?

Ultima informare de la şefii lui Kalymnakis e destul de sumbră, dacă te osteneşti să citeşti printre rânduri. „Planificarea activităţilor pe termen mediu şi lung va include, ca procedură de rutină, considerarea unor metode de abordare cu grad de agresivitate”. Ştiu prea bine ce ascunde această vorbărie oficială atât de ridicol-preţioasă. Miroase a încăierare de la o poştă…

…Dincolo de dealuri, prospectorii au găsit iarăşi colibe. Şapte sau opt, risipite pe culmile ca o brazdă de uriaşi. Au trimis cercetaşii să afle cine trăieşte sub acoperişurile de frunze şi ei au descoperit aceleaşi grupuri de patru bărbaţi şi o femeie.

„Mâinile” cultivă pământul, sporadic, şi cresc animale uriaşe, blânde, al căror nume ar putea fi tălmăcit prin „vite”. Fiecare „mână” îngrijeşte patru-cinci vite, ori mai multe. În preajma gospodăriilor se pripăşesc haite de câini, foarte puţin domesticiţi…

Cum spuneam, bărbaţii se duc pe rând la femeia lor, dar nu merg chiar în fiecare noapte şi adesea o fac doar pentru a dormi adânc, lângă trupul cald, întărit de treburile care nu se mai sfârşesc. Din când în când, se nasc copii pe care „mâinile” nu-i cresc. Sunt duşi într-un loc obscur, care ar putea avea, cândva, o oarecare însemnătate. Ei revin mai târziu, ca adulţi, să se alăture „mâinilor”, potrivit însuşirilor fiecăruia. Nu ştim însă ce se petrece în tot acest timp…

O vorbă despre cele ce se scriu…

Dante: „Acest lucru, căruia tu îi spui «carte»… Cum se naşte el, cum trăieşte? Este mai mult decât forma plină sub care se înfăţişează ochilor şi degetelor noastre, asta pare limpede. Dar este oare mai mult şi decât ceea ce emană paginile, cuvintele?

Daniel: „Aşez mai întâi literele, apoi cuvintele şi în cele din urmă rândurile, rând după rând. Când s-a umplut o pagină trec la o alta, apoi la următoarea şi tot aşa. Încă trei, încă cincisprezece. Paginile se adună una câte una…”

Dante: „Pare simplu… Dar ai putere să mergi mai departe, să nu te gândeşti în nicio secundă că undeva ai aşezat greşit o literă, un cuvânt, un rând ori mai multe, o pagină? Cu cât se adună mai multe, cu atât şansele să fi ales cea mai proastă soluţie sunt mai mari. Cu toate acestea nu te opreşti, nu te întorci, mergi mai departe…”

Daniel: „Şi dacă m-aş întoarce? Dacă aş alege pagina din mijloc, rândul al şaselea şi aş schimba unul dintre cuvinte? Ar fi aceasta o altă carte? Ar schimba cuvântul schimbat toate celelalte cuvinte din jurul său? M-aş simţi eu gata pentru o nouă prefacere? Şi-apoi sfârşitul… Cine îmi spune când se termină, cine îmi dă dreptul să scriu acolo «sfârşit»?”

Dante: „…Văd acum bine că acest «carte» este o întâmplare periculoasă, o zonă ameţitoare, ca un vârtej. Atât de instabilă sub tălpi, atât de latent schimbătoare…”

(va urma)

Dănuţ Ungureanu

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →