„La mijlocul de drum al vieţii noastre

m-am fost găsit într-o pădure-adâncă

pierdusem drumul drept prin văi sihastre”.

(Dante, Infernul)

…În ultima decadă a secolului, companiile au trecut la redistribuirea lumilor noi, preluând definitiv controlul politico-administrativ al zonelor de interes. A fost un proces dificil, marcat de tensiuni şi conflicte, care au scris una dintre cele mai sumbre pagini ale istoriei moderne. Analiştii o numesc „deceniul însângerat”, dar, desigur, ei nu se referă la sângele companiilor…

O dată ratificat Acordul de la Verde Pianura, dispărea orice barieră între interesele corporatiste şi resursele de materii prime aflate până atunci sub protecţia unui pact de neintervenţie pe care chiar semnatarii lui îl considerau depăşit. Majoritatea celor 135 de planete locuite au trecut peste noapte pe listele prospectorilor. Un adevărat remake al legendarei Goane după aur a lăsat urme de neşters în istoria civilizaţiilor. În capitolul introductiv al lucrării sale „Intersecţia Verde Pianura”, Max Rainer exprimă plastic schimbarea radicală care a urmat:

„Dintr-o dată, scrijelind poleiala de operetă eroică a cuceririi universului, omenirea a descoperit dedesubt că saltul hiperspaţial era, de fapt, afacerea mileniului…”

Mai întâi, cargourile au debarcat echipele de prospecţie. Acolo unde s-a făcut contactul cu populaţiile native, au fost chemaţi experţi din toate domeniile civilizaţiei. Pentru a evita complicaţiile care ar fi compromis viitoarele exploatări, s-a declanşat cea mai vastă operaţiune de manipulare din istorie. I s-a spus „abordare”…

PARTEA ÎNTÂI

Dicţionar

Alba – vieţuitoare enigmatică, neclasificată.

Braţ-arc – Anomalie genetică, modificare anatomo-fiziologică reversibilă a braţului drept, care se petrece la începutul sezonului de vânătoare a albei, din doi în doi ani taieni.

Câine – mamifer asemănător carnivorelor din familia canidae. Trăieşte în sălbăticie, dar nu departe de locurile unde se stabilesc „mâinile”, în haite de 8-10 indivizi.

Judecător conducător al  „mâinii”, acel membru al grupului care ia cele mai multe decizii; este pregătit şi repartizat, ca şi ceilalţi, de o structură ierarhică superioară.

Mână – structură, grup, formă de agregare familială specifică civilizaţiei de pe LFSP 77. „Mâna” este compusă din cinci indivizi, ale căror însuşiri/trăsături se transmit şi se păstrează genetic. În structura extrem de rigidă modificările de număr, componenţă ori atribuţii nu sunt permise.

Şnur de noduri – scriere alcătuită din combinaţii de noduri simple sau complexe, înşirate pe o sfoară, de obicei împletită din fibre vegetale.

Tai – pasăre măruntă, cu penaj brun-cenuşiu; prin extensie, „Lumea Păsării Tai”, „continentul Tai”. Numele vine probabil de la sunetele pe care le emite; zboară, foarte rar.

Tuc – arbust asemănător plantelor din familia Cannabaceae. Extrem de răspândit în sălbaticie, adaptat unor mari variaţii de ambient, tucul este cultivat în preajma gospodăriilor pentru calităţile fibrei şi rădăcinilor sale.

Vită – semivertebrat ierbivor, parţial domesticit. Organism de mari dimensiuni, cu alcătuire simplă, adaptat perfect tuturor formelor de relief.

Vis plin – vis colectiv al „mâinii”, având o componentă premonitivă; V.P. joacă un rol important în deciziile judecătorului şi ale indivizilor; semnalat mai ales înaintea evenimentelor importante; poate fi indus şi prin consumarea unei infuzii de tuc.

1. Dante despre al doilea vis plin…

La început, noi le-am spus străinilor numele noastre adevărate. Însă ei le-au schimbat cu altele, poate mai frumoase acolo de unde veneau, mai uşor de ţinut minte, ori cu înţelesuri mai adânci: Judele… Dante… Mamaca… Ţăranul… Moacă… Ne-am deprins cu ele, ne-au plăcut cum sună şi după un timp nu le-am mai folosit pe cele vechi.

Aşadar, mie îmi ziseseră Dante. Eu povestesc…

Cearta a pornit cu visul plin de-acum câteva nopţi, al doilea de când noi alcătuim această mână. Primul se petrecuse în ceasul plecării lui Uran. Fusese un judecător priceput. Se îmbolnăvise de ceva vreme şi a avut destul timp să-şi caute urmaş. Aşa că, atunci când a simţit sfârşitul, înlocuitorul său era deja gata să ni se alăture.

Iată cum stau lucrurile:

Uran murise în zori. Noi, restul, ne-am trezit în acelaşi timp. N-am schimbat o vorbă fiindcă din visul plin aflaserăm deja că judecătorul nu mai e. Când ştiu toţi acelaşi lucru, ce rost are să flecăreşti pe seama lui? În visul plin, Uran mai era doar o umbră slabă, aşadar am ştiut că se stinsese încă înainte să ne trezim…

Moacă spune:

– Frate, dacă şefii ăi mari ar fi vrut să ne desparţă, ne despărţa pân-acum. Eu, în vis, l-am văzut pe „ăla” venind prin grădină, pe sub tufele de tuc.

Nu numai el, ci şi noi ceilalţi, spunem deocamdată „ăla”, vorbind despre urmaşul lui Uran, căci nu-i cunoaştem numele. Moacă vorbeşte aiurea, ca o brută ce este, şi în vremea asta tot ascute la cuţitele lui. Le încearcă tăişul, unul câte unul, pe limbă. Din cauza lor, într-un târziu va vorbi peltic, sau deloc, prea aproape însă de sfârşitul vieţii ca să-i mai pese…

Ţăranul, care şi-a mai revenit după moartea lui Uran (crezusem c-o să se prăpădească şi el, de inimă rea), îl ia peste picior. Nu-l înghite pe Moacă. Vede în dânsul pe unul care distruge tot ceea ce inşi ca Ţăranul însuşi zămislesc. Moacă o recunoaşte bucuros, dar – adaugă, ce vină are el? Aceasta-i este viaţa, pentru asta a fost adus pe lume, pentru asta a primit îngăduinţa să vină la mâna noastră. Este, la un loc, războinic, vânător, asasin. Iar Ţăranul? Pe scurt, Ţăranul e meşterul care alcătuieşte ori drege totul prin casă şi prin curte, omul câmpului, trudind în toate cele şase sezoane ale anului, semănătorul, secerătorul, paznicul vitelor.

Şi-apoi, să-i dăm bătăuşului un strop de merit: câte dintre plăsmuirile Ţăranului, unele de-a dreptul stranii, cele mai multe însă trebuincioase, ar rezista dacă nu le-ar ocroti Moacă? Trupul său e brăzdat de cicatrice, pe când toate bunurile Ţăranului şi ale noastre, apărate de fratele mirosind a fiară, n-au nici măcar o zgârietură…

– În visul meu, i se opune Ţăranul, „ăla” venea printre pietre, nicicum pe sub tufele de tuc. De altfel, cum poţi tu să ştii care-i tucul şi care nu? Se rupe mai uşor când îl calci în picioare? continuă el veninos.

Acum, nici în visul meu, acela pe care-l aşteptam toţi nu venea pe-acolo, dar mai bine-mi ţin gura, înainte de a aprinde cu flacără ceea ce deocamdată doar mocneşte.

Se bagă şi Mamaca în vorbă, ruşinoasă. În visul ei, „ăla” nici nu venea prin grădină, ci cădea o dată cu ploaia, de sus. (Asta e Mamaca. Pentru dânsa, ceea ce e de soi nu ia naştere pe pământ, vine din cer. Când îi dăm pace, pune de mâncare şi ţine casa întreagă, să nu se facă bucăţi. Nu vede mai mult decât întunecimea acoperişului, doar rareori un petic de văzduh, căci şi dacă munceşte în ogradă o face de asemenea cu privirile plecate. Tot ce e important, cu adevărat important pentru viaţa ei, se află în pământ, în vasele printre care trăieşte zi şi noapte, ori prin împrejurimile cărora Mamaca nici măcar nu le ghiceşte întinderea. Atunci cum să nu fie încredinţată că orice schimbare ce urmează să se petreacă o să vină musai din cer?)

Oricum, halal vis plin, fiecare cu vedenia lui… Încercăm să ne învoim măcar în ce priveşte înfăţişarea „ăluia”. Zugrăvim din vorbe un tânăr, bătrân, blond, roşcat şi ngricios, înalt, scund, gras, slab, frumos, pocit… „Ăla”.

Până la urmă, îi zicem şi noi Judele, cum l-au numit străinii.

N-o să sufle nimeni o vorbă despre cine este, de unde vine, ce i s-a întâmplat până să ajungă aici. Nu e nici politicos, nici folositor. Oricum, am aflat tot ce era de aflat despre el, din ce ne-a spus cel dinaintea lui, Uran. În douăzeci de zile îl cunoşteam mai bine decât mă cunosc pe mine însumi. Fiindcă tot am adus vorba despre acest gând care mă bântuie uneori, sunt bucuros că nu mă cunosc îndeajuns, că mă surprind de câte ori îmi stă în putinţă. Unul care nu se mai surprinde pe sine nu mai are nimic de aşteptat…

– Judele ăla e tot ca Uran? întreabă Moacă, între două vânători.

Ce-i al lui e-al lui, când are o întrebare prostească nu se fereşte.

– Nu, zice Ţăranul dispreţuitor, e un cuţitar, ca tine. Vine să-ţi vadă cuţitaşele.

Abia îi despărţim, Mamaca şi cu mine.

– Dante, îmi zice Mamaca gâfâind (zbătându-se, Ţăranul i-a făcut pe gât o vânătaie pe cinste) dacă vine „ăla”… ăăă… Judele… La noapte îl mai primesc pe Moacă la mine?

Mă uit şi mă prinde duioşia. În toate săptămânile de când s-a dus Uran, singură Mamaca, în umilinţa ei atotcuprinzătoare, ne-a ţinut pe toţi laolaltă, despărţindu-l pe Moacă de Ţăran, liniştindu-mă pe mine, chemându-ne la ea, pe rând.

– Cred că da, o mint. Să vedem ce zice şi Judele. De-acum el hotărăşte pentru noi.

Ei încearcă şi deseori izbutesc să mă târască în micile lor preocupări, când eu am atâtea altele de gândit, când am nevoie să-mi acordez şi să-mi încordez mintea. Pentru asta am fost adus pe lume. Fiecare a fost adus pe lume pentru ceva.

Tot ce ne trebuie ca să trăim iese din mâinile Ţăranului. Dacă noaptea dormim adânc e fiindcă Moacă sperie tot ceea ce ne-ar putea speria. Eu le dau târcoale tuturor, cu gândurile aiurea, în alt an, poate cel trecut, poate cel ce vine, altă zi, poate una care nu mai răsare niciodată. Eu sunt visătorul. Nu ştiu de ce au nevoie de mine. E şi asta o vâltoare de gânduri în care mă scufund uneori şi abia izbutesc să ies la suprafaţă, fără suflare.

Dar ne-adunăm înăuntru, în odaia tuturor, unde Mamaca face cald şi amestecă bucatele, are tot timpul, pentru fiecare, moliciune blândă. Am făcut toţi un pact, şi înainte şi după plecarea lui Uran, trebuie să trec peste neplăcere, peste amestecul lor în mine şi amestecul gândurilor mele cu muncile lor impure, dacă vrem să supravieţuim, să nu ne risipească şi pe noi viaţa, ca pe alţii…

2. O seară plăcută la „Check Point”

Nu trecusem probabil nici măcar de al treilea rachiu când mi-am auzit numele strigat din celălalt capăt al încăperii, pesemne din miezul acelei nebuloase de fum, alcool pur vaporizat şi chirăituri, pe care mă străduisem s-o evit. M-am prefăcut că nu aud nimic şi am părăsit tejgheaua barului, în căutarea unei mese libere. Vine un moment în viaţa oricărui bărbat adult, când trebuie să se aşeze la locul lui…

– Hei, Ayana! Daniel Ayana!

Am ocolit un grup de prospectori ţepeni de beţi, care se ciorovăiau cu privire la direcţia în care s-ar fi putut afla ieşirea, şi m-am prăbuşit într-un scaun. Constatând că din sticla pe care o arestasem nu se pierduse nicio picătură, mi-am zis că e una dintre acele seri care promite.

Atunci îşi făcu apariţia, înotând literalmente prin fum, Chau Chien, un şobolan uriaş travestit în om, ba şi mai rău, în xeno-expert, coleg de grupă cu mine, descendentul unor vietnamezi de treabă, dar mult mai prost mumificat, peste veacuri, decât ei.

– Băi Ayana, îmi zbieră, ca de la profesor la profesor, proptindu-se în tăblia mesei ca să mă împroaşte mai precis cu firimituri de tutun, ce puii mei te dai aşa mare? Adeca îţi cădea cocoşelu’ dacă beai un paharel cu colegii savanţi?

Adevărul e că deborda de eleganţă. I-am răspuns la fel de manierat.

– Dă-te jos de pe masa mea, gnom vomitat de maimuţa beată, ia-ţi tentaculele la spinare către buda din care-ai ieşit. N-o să risipesc nicio moleculă din această preţioasă licoare cu supermanii tăi retardaţi de pe Krypton…

Profitând de cât îi trebuia ca să asimileze termenii, am sorbit pe îndelete o înghiţitură de rachiu. În cele din urmă, sinapsele lui rare dar uzate descifrară sensul discursului.

– Profesore! mă înjură, încercând să mă apuce de gât.

Am împins tăblia mesei, cu genunchiul, în podoabele pământeşti ale xeno-expertului. Asta l-a încovoiat suficient cât să-i arunc în ochi, cu părere de rău, restul de rachiu din pahar. Judecând după urlet, n-avea să se mai apropie de microscop cel puţin o lună.

Speram că-mi voi continua seara liniştit, după ce aveau să-l evacueze cu mătura şi făraşul pe Chau-cel-chior, dar era scris în stele că distracţia nu se sfârşea aici. Din norul de alcool şi fum se năpusti răcnind o hoardă de savanţi de-ai Companiei, chercheliţi, însetaţi de sânge de profesor.

– L-a omorât pe Chien!

– Nu-l lăsaţi să scape!

– Pe el, băieţi!

Unii dintre aceşti „băieţi” erau laureaţi ai legendarului Nobel, dar în mod sigur nu pentru pace. Am spart două nasuri şi am făcut ferfeniţă o ureche. În slăbănogul pe care l-am scuturat din spinare, pe când mă trăgea cu ambele mâini de păr, l-am recunoscut pe reputatul istoric Imad Gadi. Cred că m-a recunoscut şi el, căci mi-a arătat triumfător, de pe podea, una dintre şuviţele smulse. Brusc, mi-am dat seama că-mi trebuie o diversiune ca să părăsesc câmpul de bătălie.

– Un rând de la mine pentru toată lumea! am zbierat.

Fu o năvală generală spre rafturile cu sticle, spre disperarea barmanului, care scoase de sub tejghea un baston de modă veche şi începu să-i altoiască pe oamenii de ştiinţă. Am socotit că mă pot retrage demn, luând ca pradă de război sticla de rachiu. Doi prospectori se înţepeniseră în cadrul strâmt al uşii, dar asta nu era o problemă fără soluţie pentru o somitate ca mine. Drumul spre ieşire era liber…

Atunci, de sub masă, vietnamezul pricinos îşi înfipse dinţii în pulpa mea. Am ţipat şi l-am pocnit peste fălci cu piciorul valid, ceea ce păru să-l convingă că n-a ales abordarea potrivită.

– Ciao, Chau! i-am aruncat în zeflemea.

…În sfârşit, afară, în noaptea răcoroasă, ca o compresă rece pe frunte…

– Totul în regulă, dom’ profesor?

– Nici că se putea mai bine, Boxer. Ceva deosebit în timpul patrulei tale?

– Mă duc la „Check Point”, dom’ pofesor. Nişte zurbagii s-au încăierat la un pahar în plus.

– Neamuri proaste, Boxer, neamuri proaste…

– Aşa e, dom’ profesor. Nu e toţi domni ca dumneavoastră. Ei, lasă că le-arăt eu încăierare…

Şi se duse spre locul faptei, agale, fără să se grăbească, o sută de kilograme de muşchi imposibil de înlăturat, de evitat. Întunericul îl înghiţi lent. Mi-am dat seama că nici măcar Nobelurile nu-l vor putea opri. Ştiinţa nu face doi bani în comparaţie cu viaţa adevărată.

Iată de ce am mai luat un gât zdravăn de bourbon şi am pornit spre coteţul meu, fluierând vesel…

Sunt Daniel Ayana, profesor, şeful catedrei de xeno-civilizaţii la Universitatea Lumii Noi, din Siam… Am 42 de ani, trăiesc singur. De ani buni sunt suficient de celebru şi suficient de bogat ca să nu mă mai frământ cu privire la ce va urma. Pentru mine, acest „va urma” nu e mai mult decât suma nopţilor de petreceri şi a dimineţilor în care mă voi strădui să-mi amintesc cine este tipul încercănat din oglindă.

Până mai ieri, editorii îşi smulgeau lucrările mele cele mai banale, revistele se programau pe doi ani ca să-mi ia un interviu, iar academiile mă îngropau în titluri şi distincţii. Iată de ce s-a iscat o adevărată tevatură când, peste noapte, m-am îmbarcat pe unul dintre cargourile Companiei şi am întins-o prin cea mai apropiată poartă de salt, unde-a-nţărcat Big-Bang galaxiile, lăsând în urmă glorie, bani, confort.

În uluiala lor, au mers până acolo încât m-au bănuit de impostură, diplome falsificate, plagiat. Au urmat, ţinând luni în şir pagina întâi, crima, apartenenţa la o sectă religioasă, terorismul şi chiar demenţa. Poveşti din cele mai ridicole au fost scornite pe seama mea, iar viaţa mi-a fost exfoliată, strat cu strat, până la cele mai personale şi intime detalii. Au dezgropat fără niciun fel de scrupule chiar şi ceea ce, chiar şi în lumi mai barbare decât a noastră, ar fi trebuit să rămână îngropat definitiv. Şi au călcat totul în picioare…

În cele din urmă, cei mai vicleni reporteri de investigaţie au fost trimişi pe urmele mele, ca să adulmece ştirile de senzaţie. Dar Compania i-a ţinut la păstrare o vreme şi i-a trimis înapoi cu coada între picioare, aşa că cititorii nu s-au bucurat de „cutremurătoarele dezvăluiri despre profesorul Ayana”.

De ce am plecat totuşi? Ce m-a făcut să arunc la tomberon lucruri care pentru mulţi dintre semenii mei rămân vise niciodată transformate în realitate? Să fi fost vorba de criza bărbatului aflat la vârsta a doua? Ori teama de plafonare, setea de a încerca lucruri noi, de a descoperi lumi încă prea puţin cunoscute? Să fi fost răni niciodată destul de vechi, care se deschid din când în când şi dor mai tare decât la început? Neguri ale memoriei, de care încerci să scapi fugind oriunde, chiar şi la capătul universului, cu toate că nu poţi fugi nicăieri de tine însuţi, decât poate în adâncurile unei sticle de tărie?

Nu vreau să vorbesc despre asta…

La 14.30 fix, ora locală, potrivit antichităţii de pe perete, am intrat în biroul lui Hector Kalymnakis, şeful de operaţiuni al Companiei pentru LFSP 77. Personal, n-am mai întâlnit vreodată un ins atât de gras şi atât de nepăsător faţă de propria greutate. Mormăi un salut, cu gura plină de praline de pe piaţa neagră, şi-mi făcu semn să mă aşez oriunde. Ca şi cum aş fi găsit un loc decent în cocina aceea…

– Nu sunt, la urma urmei, decât un om, mi se plânse.

– Semeni tot mai puţin cu unul, l-am avertizat, rămânând în picioare. Lasă dramele, Hec, şi zi-mi repede care-i treaba.

Nici nu voia altceva.

– Cercetaşii au identificat o „mână” la o sută de kilometri est, în perimetrul Noul Aragon. N-ar strica să dai o fugă acolo, să vezi ce-i cu ea.

– Noul Aragon? N-aş merge nici la picnic în plictiseala aia. Am deja două „mâini” în studiu şi una dintre ele are nişte obiceiuri de-a dreptul fascinante. Crede-mă, ţi-o spun ca profesor, chiar dacă n-ai prea dat pe la şcoală.

– Ai fost deja înlocuit în ambele cazuri. La ora asta, Boca îşi face bagajele.

Oftă ipocrit şi-şi şterse degetele de ciocolată pe marginea hărţii care-i acoperea masa. Dezgustător.

– Mă presează şefii cei mari, Daniel. Înţelege-mă… Poate că „mâna” asta nu are nimic interesant, dar locul în care s-au stabilit arde.

L-am privit o secundă şi nu mi-am putut stăpâni rânjetul de satisfacţie.

– Cam atât despre interesul ştiinţific, nu, Hec? Prospectorii au găsit pesemne ceva în ograda nenorociţilor ălora.

– Ăăă, hm… Da, e un zăcământ gras sub dealurile alea. Se vede clar din satelit. Compania vrea să înceapă forajele în cel mai scurt timp. Şi te vor pe tine să desţeleneşti locul, profesore, îl vor pe cel mai bun.

N-aş fi putut să spun că nu-mi place cum se gudură.

– Când trebuie să fiu acolo?

Se uită din nou la ceas, ceea ce însemna deja un răspuns.

– Peste mai puţin de 16 ore, adică mâine dis-de-dimineaţă. Nu e nevoie să mai treci pe la Kubitshek, l-am pus la curent.

– Prea bine, am zis şi fiindcă nu mai era nimic interesant de văzut prin jur, m-am îndreptat spre uşă.

– Stai puţin, Daniel!

M-am răsucit spre el. Îşi vârî degetele în cutia de pe birou şi îmi întinse un pumn de praline pe jumătate topite.

– N-ai mai pomenit aşa ceva. Le-a trecut aseară prin filtre un mus de pe vasul de aprovizionare. Tineretul din ziua azi…

Am privit degetele năclăite de ciocolată.

Timeo Danaos et dona ferentes, am declamat şi am ieşit, lăsându-l cu gura căscată.

(va urma)

Dănuţ Ungureanu

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →