cristian-tudor-popescuSupratema volumului Planetarium de Cristian Tudor Popescu (Ed. Albatros, 1987) este, observa Voicu Bugariu în prefaţa acestuia, “facultatea de a genera noul”.

In Omohom, povestirea care încheie volumul, această temă este tratată în cadrul unei distopii blânde (amintind de Minunata lume nouă a lui A. Huxley), într-o naraţiune ce are în centru un personaj literar tragic.

“Omohom este singura planetă locuită de om care va exista atât cât sistemul solar din care face parte”. Omohom este o societate-laborator în care un experimentator mitic (Inginerul) instituie un mecanism de substituţie a selecţiei naturale menit să extermine inteligenţa creativă individuală şi, o dată cu ea,  germenii autodestrucţiei speciei pe care aceasta inevitabil îi conţine. “Fiecare copil de pe planetă contractează la 10 ani o boală gravă, mortală. Remediul, unul singur: copilul trebuie dus în anumite locuri pustii şi sălbatice, desemnate de tradiţii obscure, şi lăsat singur o noapte. In zori, el revine sănătos şi fără să-şi amintească nimic din cele petrecute în timpul nopţii, sau nu mai revine deloc”. Vor vieţui aşadar pe această planetă, închişi între limitele abaterii minime, numai indivizi mediocri, autosuficienţi, incapabili s-o schimbe şi, finalmente, s-o distrugă. Membrii familiei Maleira, descendenţi direcţi ai Inginerului, sunt însă diferiţi; printr-o metodă procurată chiar de strămoşul lor şi transmisă din generaţie în generaţie ei reuşesc, simulând absenţa facultăţii creative, să treacă testul care le permite să trăiască în lumea Omohom.

Acestea sunt premizele de la care pleacă textul. Cu mijloacele ficţiunii speculative, autorul reuşeşte în câteva pagini să construiască o lume coerentă în stranietatea ei, pentru a spune o poveste de neuitat despre singurătatea celui diferit şi iluzia fericirii.

Naraţiunea, realizând o gradare perfectă a tensiunii, este propulsată prin inserţia unor fragmente discursive, la rândul lor fascinante prin rigoarea şi agerimea raţionamentelor pe care le conţin şi care extrapolează ipotezele ficţionale. Finalul deschis este memorabil  prin concluzia surprinzătoare care însoţeşte creşterea paroxistică a temperaturii textului către catharsis.

De remarcat că, dacă “metoda ştiinţifică” (explorarea logică a unor premize cu obţinerea unor concluzii relevante) este indispensabilă în  economia naraţiunii, elementele tehnice sau (pseudo)ştiinţifice care i s-ar putea alătura, lipsesc. De exemplu, modul practic în care este realizată selecţia artificială a indivizilor ne-creativi este învăluit în mod deliberat  în misterul mitului. Autorul reuşeşte în mod exemplar să redea tragismul legăturii dintre personajul-narator şi Kari, unicul său fiu sortit nefericirii sau nefiinţei, în schimb nu simte nevoia să detalieze, să spunem, existenţa vreunei “gene a creativităţii” ori a felului în care Inginerul a modificat genomul speciilor de pe Omohom.

Cu siguranţă, textul literar nu pierde nimic din această omisiune, căci miza sa este alta şi aparţine literaturii adevărate, fie ea realiste sau nu – aceea de a pune în lumină privelişti ascunse ale sufletului omenesc; ca în toate marile opere ale science fiction-ului, şi în povestirea lui Cristian Tudor Popescu reflectarea umanului în oglinzile deformante ale imaginarului oferă perspective nebănuite şi emoţionante.

Dumitru Cl. Stătescu

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →