„Modestia e virtute doar pentru mediocri”

Horia, ai o carte de vizită impresionantă, ai fost redactor, traducător, critic sefe la diferite publicaţii de gen din care amintesc aici doar Jurnalul SF, ai pornit împreună cu Bogdan Tudor Bucheru revista Ficţiuni într-o perioadă de relativă dezagregare a sefeului românesc, ceea ce a constituit un act de curaj în epocă, ai nenumărate traduceri care au apărut la edituri de prestigiu, ai pus pe picioare editura Millennium Press care, în acest moment, se prezintă ca o editură foarte dinamică. Pe scurt, ai centrat şi ai dat cu capul cam peste tot în media sefe, inclusiv la radio. Debutul tău în proză, din câte ştiu, s-a petrecut în 1999, în revista ArtPanorama cu un fragment dintr-un roman, “O zi din viaţă” iar mai apoi ai publicat nuvela “Oraşul câinilor” care a fost primită foarte bine de cititori inclusiv de critică, a luat premiul “Dan Merişca” la Iaşi, în 1999. De ce atât de puţină proză? Unde este scriitorul Horia Nicola Ursu? Unde este romanul “O zi din viaţă”? De ce nu îl am în bibliotecă? Nu se împacă bine editorul şi traducătorul Horia Nicola Ursu cu scriitorul Horia Nicola Ursu?

Aş face nişte observaţii la detaliile biografice enumerate de tine. În primul rînd, să ştii că Ficţiunile le-am pornit şi făcut de unul singur. Bogdan Bucheru, cel mai generos mecena al literaturii F&SF de la noi, s-a implicat (exclusiv) financiar abia la ultimele trei numere ale revistei. La radio… heh, nu vrei să ştii ce discuţii aveam cu patronului postului FM la care lucram (un cîrnăţar fără pic de experienţă în media)… Emisiunile erau însă muncite şi cred că ieşeau binişor. În ansamblu, a fost o perioadă de care-mi aduc aminte cu plăcere, la fel ca şi de stagiul în presă din 1989-1995.

Traducerile le-am făcut fiindcă mi s-a părut că era cea mai rezonabilă cale de subzistenţă de care mă ştiam în stare, una care să nu-mi aducă pe cap un program fix şi-un şef. Mă rog, mai era şi taximetria, dar nu mi-a plăcut niciodată să conduc, consider maşina o unealtă, iar nu un posibil mijloc de divertisment sau de a-mi cîştiga pîinea. Da, în calitate de traducător existau deadline-urile, dar acolo intervenea disciplina proprie, pe care mi-am educat-o încă din facultate, cînd lucram în presă. Că am lucrat cu edituri de prestigiu… da, aşa erau la vremea respectivă RAO, Nemira şi Dacia. Doar Nemira mai poate fi numită acum aşa, editură de prestigiu. La RAO am ajuns printr-o conjunctură fericită, datorită lui Adi Bănuţă. Am rămas pe mai departe colaborator al lor, vreme de vreo şase ani, cîtă vreme redactor-şef al editurii de pe Turda (care atunci îşi avea sediul pe Mihalache, exact unde rezidă acum Nemira) a fost Ondine Dascăliţa, omul care m-a învăţat meseria de editor. Cînd a plecat Ondine şi colaborarea cu cei de la RAO a devenit o corvoadă, am renunţat la traduceri, am renunţat la redactări şi mi-am văzut de drumul meu. La Dacia, povestea a fost urîtă, a implicat promisiuni (făcute de mine, în calitate de coordonator al colecţiei Imago) care n-au fost însă onorate din partea unui patron escroc (sau poate doar prost?), poet-afacerist de meserie care ştia doar să promită marea cu sarea dar avea carenţe serioase la capitolul onorării lor. M-am grăbit să plec de-acolo cînd am văzut cu cine aveam de-a face. Încă le mai cer scuze lui Liviu Radu şi Ona Frantz atunci cînd îmi amintesc că n-au văzut nici un ban de pe urma romanelor lor de debut (debuturi pe care, mărturisesc, le consider vîrfurile carierei mele de editor al unor autori români).

Vrei să vorbim şi de prozele mele, văd… OK! În afară de cele două texte menţionate, am mai participat cu o povestire şi în faimoasa antologie a lui Dan Silviu Boerescu, ROMÂNIA SF 2001, apărută la editura Pro într-un tiraj infim. O joacă pe tema paradoxurilor temporale. N-am încetat să scriu, doar că n-am socotit că textele mele sînt pregătite să ajungă la cititori. Am avut oferte de a-mi aduna poveştile (inclusiv cele nepublicate) încă din 1999. Romanul „O zi din viaţă” există pe jumătate, iar restul doar sub formă de note; încă nu ştiu cum se termină. Cînd o să simt că îl pot termina, am să o fac. E aproape gata, într-o formă primară, şi romanul care dezvoltă nuvela „Oraşul cîinilor”. Deocamdată însă în calitate de autor am alte proiecte, am şi o ofertă din partea unei edituri cu nume, dar sînt abia la început deci nu vreau să vorbesc despre asta. Cînd proiectele în cauză vor fi aproape de concretizare, am să dau de ştire în cele patru vînturi; nu-ţi face griji, modestia nu m-a caracterizat niciodată. Deviza mea tocmai la asta se referă şi afirmă că „modestia e virtute doar pentru mediocri”.

Autorul şi editorul Horia Nicola Ursu sînt prieteni buni, dar editorul n-ar publica niciodată un volum semnat de acest autor (na, că am ajuns să vorbesc la persoana a treia despre mine, ca Becali!). Prefer să public în altă parte, sînt convins că atunci cînd va fi momentul nu voi avea probleme în a-mi găsi un editor, dacă textele vor fi la nivelul de complexitate pe care îl aştept eu însumi de la autorii mei. Sînt destui care şi-au făcut edituri şi-şi publică propriile cărţi. Nu vreau să mă număr printre aceştia, prefer să îmi valideze alţii calitatea de scriitor.

Între 1995 şi 1996 ai fost redactor la Jurnalul SF. Această publicaţie avea o periodicitate săptămânală. În plus, în anii 90 mai existau şi alte publicaţii dedicate sefeului. De ce crezi că astăzi nu avem nici măcar o singură revistă cu acoperire naţională reală dedicată sefeului? Se scria mai mult în anii 90? Se citea mai mult? Era lumea mai bogată şi astfel îşi permitea să cumpere mai mult sefe? Sau se scria mai bine atunci?

Mai puţine tentaţii, mai multă lectură.

Anii nouăzeci au fost în România anii dulcei piraterii. Jurnalul SF a putut publica o grămadă de texte străine fiindcă legea drepturilor de autor nu intrase încă în vigoare. Deîndată ce drepturile de autor au început să coste bani, Jurnalul SF a capotat. Fiindcă nici o publicaţie de la noi nu se poate susţine exclusiv cu texte româneşti. De ce n-avem o revistă de F&SF? Fiindcă piaţa e îngustă şi nimeni n-a reuşit deocamdată să îmbine toate elementele necesare supravieţuirii unei astfel de publicaţii: banii necesari pentru a o susţine, difuzarea fără de care ajungi să produci pentru propriul dulap, relaţiile necesare pentru a-ţi asigura un flux continuu de texte din partea autorilor care contează. Da, se scria mai mult la noi în perioada post-revoluţie, în primul rînd fiindcă exista piaţă de desfacere, existau zeci de suplimente, existau vreo trei publicaţii cu apariţie certă… În plus, internetul nu pătrunsese decît în cercuri restrînse, privilegiate. Pe-atunci se scria SF, acum se scriu bloguri, se comentează pe forumuri etc. Dacă se scria mai bine? Nu: numărul celor care pot fi numiţi scriitori era aproximativ egal cu cel de azi, mai mare era doar proporţia de grafomani care-şi refulau surplusul de elucubraţii în paginile publicaţiilor SF. Dacă se citea mai mult? Categoric da. Televiziunea prin cablu abia începuse să se extindă, la calculatoare aveau acces doar unii… Mai puţine tentaţii, mai multă lectură.

Millenium Press este, în acest moment, o editură “pe val”. Autorii publicaţi de MP fac parte din ceea ce se poate numi elita sefeului românesc şi străin. Nu pot să nu remarc, totuşi, faptul că eşti axat în special pe sefeul anglo-saxon. Autorii străini de limbă engleză sunt majoritari la MP, o spun fără să reproşez acest lucru, este doar o constatare. Dar nu pot să nu mă întreb de ce nu apar printre străini şi autori de sefe din Franţa, să zicem. Sau din Finlanda. Sau din Bulgaria. Sau de oriunde din altă parte, din afara limbii engleze. Nu avem traducători din alte limbi decât engleza? Sunt mai accesibili anglo-saxonii la copyright? Se scrie mai prost pe alte meridiane decât pe cele de limbă engleză?

Mi-aş dori ca MP să fie pe val, dar nu e, nu încă. În creştere, poate. Ceea ce public la Millennium Press în materie de traduceri este şi va fi limitat, inevitabil, de ceea ce citesc, de ceea ce pot citi în original. Adică volume apărute în engleză,  franceză, eventual germană şi maghiară. În engleză, evident, citesc cel mai mult, ceea ce explică predilecţia pentru autori provenind din aceasta arie lingvistic. Am avut o tentativă de publicare a unui roman german (recent s-a tradus la RAO, e vorba de romanul DAS JESUS VIDEO de Andreas Eschbach); aveam contractul, aveam şi traducerea, dar n-am reuşit să achităm onorariul în intervalul promis (s-a întîmplat anul trecut în primăvară, cînd depindeam financiar de foştii noştri parteneri de la Tritonic), contractul a expirat şi alţii s-au repezit să-l înhaţe. Dar nu e timpul pierdut. În ceea ce-i priveşte pe francezi, am în vedere trei autori, în cazul a doi dintre ei tratativele pentru obţinerea copyright-ului sînt în curs. În ce priveşte alte limbi, bariera lingvistică nu e singurul obstacol. Mai e şi chestiunea rentabilităţii, Millennium Press fiind, totuşi, o societate comercială, care trebuie să genereze profit, nu pierderi, atunci cînd tragem linia şi adunăm. Prefer să cheltui excesul de încasări publicînd autori români şi antologii de proză scurtă.

Aşa cum am remarcat, ai făcut multe lucruri pentru sefeul din România. Eşti unul dintre promotorii principali ai acestui gen. Există, totuşi, lucruri pe care ai fi vrut să le faci dar nu ai reuşit? În materie de sefe, fireşte. Ce îţi reproşezi în acest sens? Dar alţii, ce îţi reproşează, în general, că ai fi putut duce la bun sfârşit dar nu ai reuşit sau nu te-ai implicat?

Nu mă consider un promotor al genului. Am publicat SF fiindcă, întîmplător, aceasta e direcţia în care mi-am canalizat eforturile. Nu intenţionez însă să mă cantonez în această nişă. Dacă aş avea să-mi reproşez ceva pe partea referitoare la F&SF, mi-aş reproşa ezitarea în a mă lansa în producţia de carte la scară largă, pe propriile-mi speze, mult mai devreme decît am făcut-o. Îmi reproşez, de asemenea, faptul că m-am lăsat cuprins de lehamite şi n-am dus mai departe tradiţia premiilor Kult, dincolo de cea de-a doua ediţie. Ce mi-au reproşat alţii (nu că mi-ar păsa prea mult de ce spun alţii)? Ei bine, în spirit pur românesc, am fost acuzat că-mi public prietenii, că-i promovez tot pe ei, că le solicit lor colaborarea în primul şi în primul rînd, că vreau să pun stavilă elanului creator al tinerilor, că sînt prea chiţibuşar cînd vine vorba de maltratarea limbii române… Multe. Multe tîmpenii de care nu-mi pasă însă nici cît negru sub unghie. Cîinii latră, caravana trece.

Sefeul românesc pare a fi în suferinţă. Înainte de 90, un tiraj de 20.000 de exemplare la un titlu sefe era ceva firesc. Astăzi, tiraje de 2000 de exemplare sunt considerate curajoase. De ce? Eşti editor, aşadar, cum îţi explici prăbuşirea tirajelor din ultimii ani? Şi ce crezi că ar trebui făcut în acest sens? Poate că tirajele mici sunt şi rezultatul unor imposturi din sefe, imposturi care au avut darul să scadă apetitul cititorilor. Chiar aşa, crezi că există impostură în sefeul românesc? Şi mă refer aici atât la editori cât şi la scriitori.

Încet dar sigur, valorile adevărate se decantează.

Nu vorbim doar de tirajele SF-ului, ci de ale cărţii în general. Înainte de nouăzeci, tirajele acelea reflectau o carenţă în domeniul entertainment-ului. Oamenii citeau fiindcă nu aveau altă distracţie. Cînd plaja de oferte s-a lărgit, au rămas credincioşi lecturii doar aceia care găseau în lectură mai mult decît o alternativă la cele două ore de program TV cu vizitele de lucru ale răposatului. Piaţa cărţii a rezistat o vreme, din inerţie, dar şi datorită foamei de inedit şi a recuperărilor. Cred că piaţa de carte şi-a atins minimul în jurul anilor 2001-2004 (nu întîmplător epoca domniei lui Bombonel), după care a început să crească, atingînd în prezent un plafon la care, cred eu, se va menţine. Nu-i nimic de făcut în această privinţă. Asta este piaţa. Dacă există impostură în F&SF-ul românesc? Nu cred. Nu-i un domeniu îndeajuns de lucrativ pentru a ispiti la impostură. Există însă destui grafomani, specie inofensivă în principiu şi care nu poate fi echivalată cu impostura, atîta vreme cît nu e luată în braţe de către un editor. Căci, în schimb, există impostură în sistemul editorial. Există editori care încă mai cred că tot ce poartă eticheta F&SF se va cumpăra, indiferent cum anume este „fabricat” produsul respectiv. F&SF să fie, nu contează că textul e prost scris, prost tradus, prost redactat sau prost tipărit. E drept, amatori de tunuri se găsesc pretutindeni, nu doar în sistemul editorial. E o caracteristică românească, un fel de brand de ţară, dacă vrei. Ce e îmbucurător e că publicul a început să nu mai pună botul chiar atît de uşor şi, încet dar sigur, valorile adevărate se decantează.

Sunt convins că, în calitate de editor, ai avut propuneri de colaborare de la terţe persoane. Propuneri pentru traduceri sau manuscrise de la scriitori români. Să ne referim la aceştia din urmă. Ai primit vreun manuscris de la cineva absolut necunoscut şi pe care să-l consideri, dacă nu genial, măcar publicabil? Cam care este proporţia între manuscrisele fără valoare şi cele publicabile care ţi-au trecut prin mână? Atenţie, mă refer la autori de care nu s-a auzit până acum. Ai fi dispus să publici un autor necunoscut dar care îţi oferă o capodoperă?

Manuscrise de la necunoscuţi primeam foarte multe cu deosebire în perioada existenţei revistei FICŢIUNI, dar mai primesc şi acum. Nu m-a dat pe spate nici unul, o spun cu regret. Pentru FICŢIUNI am avut o politică pe care o respect şi acum, la Millennium Press, şi care se rezumă prin fraza clasică: no unsolicited manuscript submissions. Avem destui autori care au deja un nume şi care merită să li se pună la dispoziţie spaţiu tipografic. Iar de experimente n-am timp. Cei care vor să debuteze şi să-şi facă un nume au la dispoziţie periodice precum Nautilus sau Helion şi valorosul AtelierKult. Dacă mi s-ar oferi o capodoperă sau aş adulmeca posibilitatea unui succes editorial, n-aş ezita să merg pe mîna unui necunoscut. Însă, în cariera unui editor, astfel de întîmplări sînt extrem de rare. Iar eu am avut parte de un astfel de „moment astral”. De Ona Frantz nu prea auzise multă lume în momentul în care, după ce descoperisem cîteva cronici semnate de ea în LA&I-ul lui Dan C. Mihăilescu şi un fragment din SFÎŞIEREA, i-am propus, în calitate de coordonator de colecţie la Dacia, să public extraordinarul ei roman în colecţia de la Dacia. Nu o cunoşteam personal pe Ona, am întîlnit-o pentru întîia oară face to face abia după ce romanul fusese tipărit. E cartea de care mă simt cel mai mîndru, în calitate de editor. Dacă va fi să îşi amintească lumea de mine peste ani, va fi cu siguranţă în calitate de editor al SFÎŞIERII.

Sefeul şi fantasy-ul sunt genuri literare care merg relativ bine, în lume, printre criticii şi teoreticienii artelor. Cu toate acestea, la noi în România, sefeul este oarecum ignorat sau prea puţin luat în seamă de către instanţele critice. Cum se face că Nicolae Manolescu nu a remarcat editura Millennium Press în lucrarea sa “Istoria critică a literaturii române”? Ai vrea ca MP să apară menţionată de Nicolae Manolescu în viitoarea sa operă? Cum putem modifica percepţia establishment-ului literar de la noi astfel încât viitoarea “Istorie critică a literaturii române” să conţină mai mult decât câteva rânduri, poate chiar un capitol întreg?

Un lucru n-au înţeles toţi aceia care îl critică şi-l anatemizează pe profesorul Manolescu pentru afirmaţia cu sefeul mort şi îngropat. Şi de-aici se vede că n-au parcurs cu atenţie nici măcar introducerea uriaşului volum. Cartea lui Manolescu e o istorie critică; ce înseamnă asta? Că nu-i o istorie literară, ca aceea a lui Călinescu, ci una a receptării critice a operelor analizate. Aşa încît n-am fost mirat că Manolescu nu a scris mai mult despre genurile noastre predilecte. Receptarea critică a F&SF-ului românesc este, prin prisma genului, nulă. Da, ştiu, mi se va spune că există ANTICIPAŢIA ROMÂNEASCĂ a lui Opriţă. Foarte adevărat! Dar Manolescu nu avea cum să fi citit un volum tipărit de o editură obscură, care nu s-a ostenit nici măcar să-l difuzeze ca lumea (vorbesc acum de Viitorul Românesc, nu de ediţia primă, de la Dacia, tipărită în regim de vanity press). Sincer, doar un pasionat ar cheltui cam tot atît pe telefoane de solicitare la editura respectivă cît va urma să dea pentru obţinerea unui exemplar al lucrării în cauză. Păcat, dar ăsta e adevărul: nu avem o critică literară coerentă şi o istorie literară a genului. De ce să ne mirăm atunci că un om care nu citeste în mod consecvent F&SF şi îşi ghidează majoritatea lecturilor după surse secundare nu ştie nimic despre literatura de gen?

Sigur, m-aş simţi teribil de onorat să figurez eu, ca autor, într-o viitoare ediţie a ceaslovului manolescian. Vrabia Mihai Viteazu… Nu văd însă în ce măsură Millennium Press ar avea ceva de căutat într-o asemenea istorie. N-am pornit sau catalizat manifeste literare sau grupări estetice. Sîntem, cel puţin deocamdată, abia la început (s-au împlinit patru ani de cînd există editura). N-am fost nici campioni ai autorlîcului autohton… Prin urmare, slabe şansele de cuprindere a MP în vreo ediţie viitoare. Nu mă deranjează acest lucru. Şi nu ştiu de unde ai scos povestea  cu relativa popularitate a F&SF-ului în rîndul criticilor, cîtă vreme exact ca şi noi, şi americanii şi britanicii şi cine mai vreţi voi se plîng de faptul că nu-s băgaţi în seamă de establishment. Cum poate fi modificat gradul de atenţie al establishmentului? Doar scriind cărţi care să funcţioneze în egală măsură ca literatură bună, chiar şi în absenţa elementului ştiinţificţional. Şi publicînd aceste cărţi. E simplu, nu-i aşa? Ar mai fi de ajutor şi să încetăm să ne plîngem de milă, că doar nu sîntem cu toţii emo-kids. Nu cred că-i foarte greu.

Ştiu că eşti un familist de tip… să spunem clasic, ceea ce este de invidiat şi de felicitat în acelaşi timp. Pe de altă parte o editură este cronofagă. Cum reuşeşti să asiguri un echilibru între familie şi editură? Există interferenţe între cele două? Sau sunt două planuri ale existenţei tale care nu se intersectează?

Sînt mîndru să afirm asta: în anturajul nostru, sîntem cuplul cu cea mai mare vechime. În ianuarie vom împlini douăzeci de ani de cînd sîntem împreună. Am avut norocul să am o soţie înţelegătoare, care m-a susţinut nu doar moral, ci şi material în tot ceea ce am întreprins. Dacă Luci n-ar fi cîştigat îndeajuns pentru amîndoi şi nu m-ar fi încurajat să fac ceea ce-mi place, m-aş fi lăsat de sportul ăsta cu literatura. În ce fel se intersectează munca de editor cu preocupările alor mei? Ei bine, soţia şi fiica mea mea joacă rolul de subiect-test: dacă lor li se par prea mici caracterele cu care va fi tipărit un text, aleg caractere mai vizibile. Dacă lor nu le spune nimic o copertă, sigur nu va ajunge să fie tipărită. Ştefana are un ochi teribil de bine format în a depista stridenţele în combinarea culorilor, prin urmare ea e prima care-şi dă cu părerea în privinţa aspectului de ansamblu al unei coperte. Cele două planuri, familie şi profesie, se intersectează aşadar. Dar încerc, pe cît posibil, să le fac complementare. Momentele care aparţin familiei sînt doar ale familiei. Nu vreau să fac greşeala săvîrşită de alţi prieteni care-au pus cariera şi viaţa profesională pe primul loc. Iar familia va avea întotdeauna prioritate.

Te consideri o persoană dinamică sau mai degrabă contemplativă? Cum arată o zi din viaţa ta? Dimineaţa ham & eggs sau doar o cafea? Citeşti în vreme ce mănânci? Scrii în vreme ce citeşti? Te uiţi la televizor în vreme ce conduci maşina? Noaptea visezi sefe sau visezi doar drujba? Ce visează Horia Nicola Ursu? „O zi din viaţă”, aşadar…

Nu cred că-s încadrabil nici la contemplativi, nici la dinamici. Sînt mai degrabă un leneş care e capabil să se mobilizeze in extremis. Sînt, categoric, un sedentar. Călătoriile mele sînt, în 90% din cazuri, livreşti. O zi din viaţa mea ar fi probabil înfiorător de plictisitoare pentru James Bond. Cafea şi o primă ţigară deîndată ce m-am spălat pe dinţi, undeva pe la 7 dimineaţa; dus fetele la grădiniţă şi serviciu, pauză la chioşcul de ziare (în anumite zile doar, cînd ajung la Satu Mare publicaţiile ce mă interesează). Probabil o oprire pe la poştă, pentru expedierea unor comenzi venite pe adresa Millennium Press şi pentru a ridica pachetele prea voluminoase pentru a fi aduse de nenea Gătina, poştaşul meu credincios pe care-l cunosc de 35 de ani. O pauză la piaţă, pentru ce e de cumpărat (avem o convenţie cu soţia mea: ea aduce banii, eu fac piaţa). Acasă pe la 9. Lectură, redactări, traducere… depinde ce lucrez la momentul respectiv, pînă către 14.30; eventual cu o pauză de blogging sau de gătit. O fugă la bancă sau la contabil (momentul trist al fiecărei zile – detest să am de-a face cu bani sau cifre sau hîrţogărie). La 15.30 îmi iau soţia de la birou, prînz, apoi, dacă Ştefana nu s-a trezit, tragem şi noi un pui de somn de după-amiază. De pe la 17.30 la 21.00 iar lectură, redactări, traducere… poate cu o pauză de plimbare prin cartier sau de dat pe role cu Ştefana. Cină, program de seară, fetele merg la culcare, eu citesc cîteva capitole (musai dintr-o carte pe care n-am editat-o eu sau nu intenţionez să o editez: lecturile de plăcere, altfel spus… nu că alea „profesionale” n-ar fi plăcute, în marea lor majoritate). Alteori văd un film pe DVD sau un episod din serialul pe care-l urmăresc şi, de pe la 23.30 pînă cînd mă ia somnul (adică pe la 2-3 dimineaţa), iar un pic de lucru, răspuns la mailuri şi, aproape în fiecare zi, cel puţin 2000 de semne de text propriu (fie proză, fie note de lectură). Televizor… rar de tot, uneori ştiri pe Realitatea în timp ce mănînc şi LA Ink sau Miami Ink pe Travel & Living (canalul TV preferat al Ştefanei)… Ce visez? Memorabile mi se par doar visele cu cei dragi care nu mai sînt: bunicii care m-au crescut şi tata. Cu tata visez cel mai des, vise care probabil ar părea banale… Visez că povestim despre cărţi, cele pe care n-am apucat să le citim împreună, cele despre care ştiu că i-ar fi plăcut, cele pe care mă pregătesc să le public sau aş vrea să le public. Ne sfătuim şi de multe ori iau decizii pe baza celor „discutate” cu tata. Iar cînd îl revăd în vis am sigur o zi bună a doua zi.

Nu am să te întreb despre proiectele de viitor. Ştiu că îţi place să ne faci surprize. Am să te întreb ceva, totuşi, despre viitor. Crezi că vei putea abandona vreodată sefeul? Crezi că pot exista motive care să te poată determina să renunţi la ceea ce ai început? Te vezi făcând altceva decât… sefe? Şi dacă da, ce anume? Ce ai fi vrut sa fii dacă sefeul nu exista?

La munca de editor aş vrea să renunţ – în favoarea scrisului – dacă am să-mi pot convinge fata să urmeze aceeaşi cale cînd va fi mare şi voi avea cui să-i las hăţurile editurii. Nu cred că voi renunţa la F&SF, nu pot să-mi închipui nici un motiv care m-ar putea determina să renunţ la ceva ce fac cu pasiune şi din pasiune. Dar nici nu am de gînd să rămîn cantonat şi încadrat în această nişă îndeajuns de îngustă. Am proiecte în acest sens şi, precum ai remarcat, îmi place să îi surprind pe cei care-mi urmăresc activitatea, aşa că îngăduie-mi să nu le dezvălui aici. Dacă n-ar fi existat F&SF-ul… probabil că aş fi fost un bun pădurar (asta mi-am dorit să devin cînd eram mic, să fiu inginer silvic ca şi străbunicul meu) sau poate tîmplar (o pasiune pe care am împărtăşit-o cu tata şi căreia îi mai cedez din cînd în cînd, ultima ispravă demnă de menţionat în acest sens fiind o uşă pe care am meşterit-o de unul singur, pornind de la cherestea brută, pentru casa de la ţară). În ultimii ani am ajuns la concluzia că mi-aş fi dorit să devin arhitect, dacă aş fi avut talentul şi perseverenţa necesare. Oricum, cu siguranţă aş fi ales o meserie din care să rămînă ceva în urma mea.

Horia Nicola Ursu: nascut la 23.11.1969, in Satu Mare. Scriitor, traducator, redactor, editor, critic SF. Intre 1995 si 1996, colaborator, apoi redactor la saptamanalul bucurestean Jurnalul SF. Din 1997, redactor la postul de radio Impact Satu Mare, realizator al emisiunilor Biblioteca Babel si Impact Matinal. Din 1998, redactor coordonator la editura Fahrenheit. Din 1999, redactor al colectiei Imago a editurii Dacia. Între 1998 şi 2003 editeaza revista Fictiuni – literatura si artele Imaginarului. Începînd cu 1994 a tradus pentru editurile Nemira, RAO si OmniBooks, din Robert A. Heinlein, Anne Rice, Poul Anderson, Joëlle Wintrebert, Norman Spinrad, John Grisham, Fred Hoyle, Greg Egan, Tom Clancy, Ian Fleming. Între 1996 şi 2005 este director al editurii OmniBooks. Din iunie 2005 este director executiv al editurii Millennium Press. A publicat proză, traduceri, recenzii, articole de opinie şi interviuri in Jurnalul SF, Alternativ SF, Luceafarul, Ziua, ArtPanorama, Fiction.ro, Nautilus, Ficţiuni. Debutul ca traducător s-a produs în 1986, în revista Tribuna (cu o versiune în limba franceză a unei poezii de Nichita Stănescu). Debutul în proză a avut loc în 1999 în revista ArtPanorama, cu un fragment de roman intitulat „O zi din viaţă”. A mai publicat nuvela „Oraşul cîinilor” (premiul „Dan Merişca” pentru nuvelă, Iaşi, 1999) în antologia VREMEA DEMONILOR a Grupului Kult (Omnibooks, 2001) şi povestirea „Ultimul refugiu” în antologia ROMÂNIA SF 2001 editată de Dan-Silviu Boerescu (ProLogos, 2000). Sursa: wikisf. Sursa foto: http://uglybadbear.wordpress.com/

Interviu realizat de Rudi Kvala