Despre detalii

Cred că este greşit să spui cuiva că ar trebui să scrie doar ceea ce cunoaşte, fiindcă de prea multe ori expresia aceasta este înţeleasă că ar trebui să scrii doar despre ceva ce ai trăit sau cunoscut în mod personal. Este minunat dacă poţi să scrii despre ceea ce ai trăit pe pielea ta, dar foarte puţini dintre noi au fost vreodată căpitani de nave spaţiale, asasini guvernamentali amnezici, magi elfi sau inteligenţe artificiale.

De aceea dacă doriţi să scrieţi cu succes, stabilirea fundamentelor universului literar propriu este, din multe puncte de vedere, primul pas şi cel mai important. O idee excelentă pentru o povestire, urmată de stricarea cărămizilor cu care intenţionaţi s-o construiţi nu este o reţetă pentru succes.

Avantajul pentru scriitorul de science-fiction sau fantasy este faptul că el poate crea şi ajusta parametrii universului său literar în orice mod doreşte, deşi în general este înţelept să exercite discreţie şi autocontrol. Pe de altă parte, dezavantajul lui cel mai mare mi se pare chiar faptul că este responsabil pentru reuşita integrală a şablonului literar unic pe care şi l-a creat. Dacă va transporta cititorul în altă lume, sau într-o societate radical diferită, atunci acestea vor trebui să fie realmente diferite. Similitudinile şi punctele de contingenţă între creaţia literară şi lumea de zi cu zi, familiară, a cititorilor, sunt esenţiale, totuşi ele nu vor fi aceleaşi lumi şi scriitorul nu trebuie să uite asta nicio clipă.

Ideea finală însă este că scriitorul trebuie să creeze o lume coerentă intern. Iar după aceea trebuie să fie consecvent în utilizarea tuturor detaliilor. El nu poate introduce contradicţii sau anacronisme accidentale. Pentru orice violare a logicii interne a universului său literar, trebuie să existe un motiv şi trebuie explicat în mod satisfăcător. […]

(http://www.tor.com/index.php?option=com_content&view=blog&id=37851)

Personaje şi direcţii

Mi-am simţit întotdeauna personajele foarte reale, ca şi cum mi-ar fi fost prieteni, nu simple creaţii ale imaginaţiei mele. Adesea descopăr că personaje pe care le concepusem ca banale apariţii secundare sfârşesc prin a căpăta importanţă pe măsură ce povestea înaintează. Şi simt realmente că ele au propria lor voinţă, fiindcă le percep glasurile şi dorinţele mai puternice decât planurile mele auctoriale.

Foarte multe dintre pieţele pentru ficţiune anunţă că sunt interesate de naraţiuni „impulsionate de personaje“, spre deosebire de cele „impulsionate de intrigă“. Eu am constatat că dacă nu mă atrage un personaj, nu mă mai atrage nici naraţiunea. Nu este însă acelaşi lucru cu a urî un personaj. Pot să urăsc personaje, dar în acelaşi timp să mă atragă ce se întâmplă cu ele şi să mă intereseze dacă vor căpăta sau nu ceea ce doresc. Deciziile luate de personaje, şi acţiunile întreprinse de ele, trebuie să afecteze în mod esenţial ceea ce se petrece în naraţiune şi în mod special rezultatul final. Sigur că da, pot exista influenţe exterioare – dezastre naturale sau pur şi simplu ghinioane – însă acestea trebuie să fie prezente în conjuncţie cu obiectivele şi impulsurile personajului, altfel naraţiunea va lăsa impresia unui lanţ de întâmplări lipsite de înţeles.

Ideea obiectivelor şi ştachetelor pentru un personaj este independentă de alegerea relatării la persoana întâi sau a treia, ori de gradul de distanţare narativă. De obicei într-o naraţiune există un personaj care încearcă să realizeze ceva sau încearcă să ia o decizie. Personajul este călăuza care ne arată cum să simţim şi să înţelegem lumea în care acţionează. […]

(http://talktoyouniverse.blogspot.com/2009/07/characters-and-direction.html)

„Arată, nu explica“

Câteva sfaturi:

1. Nu exageraţi cu adverbele.

Comparaţi:

— Fii atent, şopti ea conspirativ.

— Ce-i? făcu el curios.

— Nimic, replică ea, şovăind, decizând totuşi să nu-i spună.

cu:

Ea se aplecă spre bărbatul, atingându-i obrazul cu părul.

— Fii atent…

El îşi simţi pulsul iuţindu-se.

— Ce-i?

Carmelle inspiră adânc. Tăcu. Şi dacă sursa ei de informaţii se înşelase? Scutură din cap şi privi piciorul subţire al paharului pe care-l ţinea între degete.

— Nimic.

Este clar?

2. Nu declaraţi pur şi simplu cum este cineva, ci arătaţi personajul respectiv întreprinzând o acţiune. Dacă-mi spuneţi cum este Fred, s-ar putea să n-am încredere în dumneavoastră. Poate că-l judecaţi pe Fred altfel decât mine. Dacă-mi spuneţi că este crud şi insensibil, mă străduiesc să înţeleg care poate fi definiţia dumneavoastră pentru „crud şi insensibil“. Dar dacă mi-l arătaţi rupând picioruşele muştelor şi făcând din ele un colaj pentru felicitarea de ziua surorii sale, atunci am priceput.

3. Luaţi-o încet cu recomandările interpretative ale dialogurilor. Când sunt utilizate în mod excesiv, par stângace şi repetitive. Iată un exemplu:

— Nu vrei să intri pentru o cafea? sugeră ea.

— Te gândeşti numai la cafea? ridică el din sprâncene.

— La ce altceva m-aş putea gândi? făcu ea batjocoritor.

— Păi, poate ai şi nişte fursecuri, replică el.

— Bine, bine! râse ea.

Chiar avem nevoie de toate recomandările acestea interpretative? Ne putem descurca perfect doar cu dialogul. Sau, dacă nu doriţi ca dialogul să vorbească, literalmente, pentru sine, ce părere aveţi de varianta următoare?

Carmelle îl privi drept în ochi.

— Cafea?

— Doar cafea?

El îi susţinu căutătura; lumina felinarului stradal îi contura perfect linia maxilarului.

— Ce ar mai putea fi?

— Păi, poate nişte fursecuri. Deşi, să fiu sincer, credeam că te referi mai degrabă la un digestiv.

Oare cum reuşea să facă astfel încât cuvântul „digestiv“ să sune aproape sexy?

— Bine, bine! […]

(http://need2bpublished.blogspot.com/2009/07/show-not-tell-let-me-tell-you-how.html)

Stilul vizual – să vă văd cuvintele!

Stilul vizual este una dintre chestiile importante pe care le caut când citesc manuscrise. Pentru mine face parte din vocea autorului – îi conferă specificitate stilului. Referirile tactile reprezintă unul dintre multele elemente care mă atrag într-o poveste, deoarece îmi îngăduie s-o trăiesc tridimensional.

Stilul vizual creează adâncime, calitate şi ritm, nu cantitate. Dacă un personaj face jogging dimineaţa, cum vede el soarele care răsare? Oare pâcla care pluteşte deasupra ierbii seamănă cu răsuflarea unui înger peste un răzor de smaralde? Stilul vizual nu este o extensie a scriiturii, ci mai degrabă este înglobat perfect în scriitură, astfel încât cititorul nu-i nici măcar conştient de prezenţa sa. Nu înseamnă să adaugi mai mult – ci să îmbogăţeşti ceea ce există deja.

Stilul vizual este valabil şi în cazul dialogurilor. Dialogul poartă de asemenea responsabilitatea pentru progresul naraţiunii, astfel încât trebuie să existe un motiv pentru care personajele duc o anumită conversaţie. Dacă nu-i decât o simplă pălăvrăgeală, în care discută pe o mulţime de pagini despre vreme, pe cine interesează? N-are nicio legătură cu naraţiunea – eliminaţi-le!

Deoarece personajele nu se află pe scenă sau într-un film, nu le putem auzi inflexiunile vocii şi nici vedea mişcările faciale sau corporale, ci doar dialogul. Autorii tind în general să se bizuie aici pe adverbe şi rezultatul este sec, pentru că reprezintă numai informaţie, neexistând nimic vizual. Iată un exemplu:

— Poftim, ia un baton Twinkie, spuse Gale cu amabilitate.

— Sunt la regim. N-ar trebui să mănânc aşa ceva, răspunse trist Wanda.

Este stângaci din cauza adverbelor şi recomandărilor interpretative ale dialogurilor. Nu are indicii vizuale. Rezultatul: dialog sec, împiedicat. Să încercăm din nou.

Gale văzu batonul Twinkie de pe punga de Fritos şi-şi aminti cât se chinuise în dimineaţa aceea să-şi încheie fermoarul pantalonilor. Se uită la Wanda, o scândurică de femeie care nu mânca mai nimic şi cântărea patruzeci şi cinci de kilograme cu toate hainele de pe ea, şi râse de ironia sorţii.

— Poftim, ia un baton Twinkie.

Ochii Wandei se aprinseră şi ea întinse mâna fără să ezite. Apoi însă, la fel de iute, o coborî şi şopti moale:

— Nu pot. O să mă-ngraş.

Vedeţi diferenţa? Una este pur şi simplu o conversaţie seacă, pe când cealaltă este vizuală şi specifică. Poartă cititorul în alt loc, care nu interferează cu scena, ci o îmbogăţeşte. […]

(http://behlerblog.wordpress.com/2009/07/11/visual-writing-lemme-see-your-words/)

Despre regulile scrisului

În succintul şi convingătorul său eseu „Când regulile sunt făcute pentru a fi încălcate“ (LATBR, 6 octombrie 2002), John Rechy atacă trei „reguli ale scrisului“ care, după cum afirmă el, sunt practic necontestate în majoritatea seminarelor de ficţiune şi cursurilor de scris: Arată, nu explica – Scrie despre ceea ce cunoşti – Introdu întotdeauna un personaj simpatic, cu care cititorul să se poată asocia.

Primele două „reguli“ au apărut ca reacţie faţă de erori comune în creaţiile unor scriitori lipsiţi de experienţă – expoziţiuni abstracte fără imagini concrete, nebulozitate pompoasă nesusţinută de experienţă. Ca ghiduri pentru începători, ele sunt utile. Extinse în legi, devin, aşa cum spune Rechy, aiureli.

Teama de a scrie o frază care să nu fie ticsită de „acţiune viscerală“ îi face pe scriitorii de ficţiune să se bizuie mult prea mult pe dialog, mulţumindu-se cu limitata persoană a treia şi timpul prezent. Ei cred că vocea naratorului (obositor descrisă ca „omniscientă“) distanţează naraţiunea – deşi este cea mai intimă dintre toate, cea care vă spune ce există în inimile personajelor şi în a dumneavoastră. Aceeaşi teamă de „distanţare“ îi face pe scriitori să abandoneze trecutul narativ, care implică şi include trecutul, prezentul şi viitorul, în favoarea timpului prezent inflexibil şi foarte focalizat. Însă distanţarea aduce farmec. […]

Ursula K. Le Guin

(http://blog.bookviewcafe.com/2009/07/16/on-rules-of-writing-or-riffing-on-rechy/)

compilaţie de Mihai-Dan Pavelescu