Se pare că omul este, prin natura sa, o făptură pesimistă, chiar mizantropă. Pentru că din cele mai vechi timpuri a fost convins că, în ciuda aparenţelor, lucrurile merg din rău în mai rău.

ÃŽn mai toate civilizaÅ£iile  există mituri despre un trecut fericit – Vârsta de aur la greci, Paradisul pierdut la popoarele semitice – mituri care sunt completate de credinÅ£a că lumea se va sfârÅŸi în mod violent ÅŸi definitiv. HinduÅŸii, maiaÅŸii, germanii erau convinÅŸi că lumea e pieritoare ÅŸi că asupra ei se vor abate catastrofe distrugătoare, ce vor pune capăt existenÅ£ei sale. Chiar ÅŸi primii creÅŸtini nutreau convingerea că a doua venire a lui Iisus va fi însoÅ£ită de un conflict între forÅ£ele binelui ÅŸi ale răului ce va avea ca efect sfârÅŸitul lumii. Apocalipsa lui Ioan a devenit un exemplu al modului în care lumea noastră va fi distrusă de catastrofe succesive, fiind, din acest punct de vedere, mai complexă ÅŸi dând dovadă de mai multă imaginaÅ£ie decât alte texte.

Aceste credinÅ£e catastrofiste aveau două justificări principale. Unele dintre ele porneau de la premisa că omul, făptură păcătoasă prin natura sa, va aduce divinitatea la exasperare, făcând-o să treacă la măsuri punitive extreme – potop.. foc venit din cer, etc – prin care să curăţe pământul de păcătoÅŸi ÅŸi să facă loc unor oamni mai buni ÅŸi mai ascultători. Alte credinÅ£e considerau că soarta lumii era decisă de forÅ£e mai puternice decât zeii, care urmau să piară ÅŸi ei în acea catastrofă finală – Ragnarok, de exemplu, însemna ÅŸi sfârÅŸitul lumii, ÅŸi sfârÅŸitul zeilor – sau că existau un soi de catastrofe periodice, la date ce puteau fi determinate exact  ÅŸi care nu puteau fi modificate.

O dată cu evoluţia tehnică şi socială a apărut şi ideea de progres, ca atare s-a ivit şi opinia că, în ciuda credinţelor străvechi, omenirea s-ar putea îndrepta spre un viitor al bunăstării şi fericirii. Evdent, părerile în privinţa acestui viitor fericit difereau în funcţie de epocă şi de ideologie. Iar Apocalipsa lui Ioan combina, într-o viziune originală, sfârşitul lumii cu viitorul fericit.

Mitul sfârÅŸitului lumii – un mit logic, de fapt, având în vedere că totul are un început ÅŸi un sfârÅŸit – ÅŸi mitul pardisului regăsit par a fi pătruns în subconÅŸtientul colectiv al omenirii, pentru că atunci când ÅŸtiinÅ£a ÅŸi tehnologia au devenit elemente vizibile ale progresului, iar acest lucru ÅŸi-a găsit o exprimare artistică în literatura SF – adică prin secolul al nouăsprezecilea – cele două mituri au reprezentat subiecte predilecte ale noului gen literar. Atrag atenÅ£ia asupra acestui lucru pentru că literatura SF este cu precădere o literatură a extrapolărilor, care porneÅŸte de la o situaÅ£ie anumită ÅŸi extrapolează anumite caracteristici ale acestei situaÅ£ii, anticipând evoluÅ£ii posibile ÅŸi atrăgând atenÅ£ia asupra acestor evoluÅ£ii. ÃŽn principiu, literatura SF ar trebui să fie o literatură optimistă – ÅŸi este, în mare măsură – fiind, în acelaÅŸi timp, o literatură a avertismentului, descriind cu minuÅ£iozitate posibile catastrofe.

Ar merita să amintim că Mary Shelley, autoarea romanului Frankenstein – considerat primul roman SF în adevăratul sens al cuvântului, a scris ÅŸi romanul The last man, în care descrie Anglia devastată de o molimă catastrofală.

Ar mai merita să amintim că H. G. Wells este autorul unor avertismente de-o duritate ieÅŸită din comun. MenÅ£ionez, în primul rând, MaÅŸina timpului – în care autorul ne descrie decăderea rasei umane ÅŸi, în final, sfârÅŸitul omenirii. Când se va trezi cel adormit este unul dintre primele romane ce descriu decăderea democraÅ£iei, ajunsă prada unor grupări oligarhice. Iar Războiul lumilor descrie distrugerea civilizaÅ£iei terestre  în urma invaziei marÅ£ienilor.

Deoarece am amintit de Războiul lumilor, amintim că în rândul amatorilor de literatură SF tema apocalipsei exclude intervenÅ£ia extratereÅŸtrilor – care este o temă de sine stătătoare – ÅŸi se rezumă doar la efectele unor catastrofe naturale sau provocate de către oameni.

Dintre temele apocaliptice de la începuturile literaturii SF trebuie menÅ£ionată cea pe care a tratat-o Karel Capek în romanele sale Krakatit ÅŸi Fabrica de absolut –  invenÅ£iile necontrolate pot duce la sfârÅŸitul lumii. Cam în aceeaÅŸi perioadă, Alexei Tolstoi, în Hiperboloidul inginerului Garin, avea aceeaÅŸi opinie. De remarcat însă faptul că atât scriitorul ceh cât ÅŸi cel rus nu duc lucrurile până la capăt, catastrofa fiind, în cele din urmă, oprită.

Amintim că printre cei care au imaginat sfârşitul lumii este şi Felix Aderca, în romanul său Oraşele scufundate, pământul ajungând la finalul existenţei sale datorită stingerii soarelui.

Literatura de avertisment a căpătat o pondere importantă în cea de-a doua partea secolului al douăzecilea, când a devenit evident pentru oricine că lumea putea fi distrusă cu adevărat în cazul unui conflict nuclear. Ca atare, au apărut o serie de romane care descriau, în primul rând, lumea postapocaliptică, lupta supravieţuitorilor de a reconstrui un embrion de societate.

Era limpede pentru toţi cei care încercau să imagineze o asemenea lume că civilizaţia actuală este o civilizaţie a comodităţii, a găselniţelor tehnice care ne fac viaţa mai uşoară. O lume postapocaliptică însemna revenirea omenirii într-o fază în care se aflase aceasta cu o mie sau cu două mii de ani în urmă, în care lupta pentru existenţă prima.

Autorii oscilau între un optimism superficial – precum Robert Merle în Maleville, care descrie încercarea unui grup de supravieÅ£uitori dintr-o zonă rurală franceză de a întemeia o societate agricolă – ÅŸi pesimism lipsit de orice speranţă. Analizând posibilele urmări ale armelor atomice, descopereau că oamenii ar fi urmat să locuiască într-o lume pustie, lipsită de orice resurse, hrănindu-se cu conserve descoperite prin dărâmături. Această imagine a avut cei mai mulÅ£i adepÅ£i, începând cu Harlan Elison – Băiatul ÅŸi câinele său – ÅŸi terminând cu Cormac McCarthy – Drumul. ÃŽn lumea aceea apar, uneori, tot felul de mutanÅ£i, cu înfăţiÅŸare înfiorătoare ÅŸi dotaÅ£i – câte odată – cu puteri paranormale.

Walter Miller jr. aduce, în Cantică pentru Leibovicz, un element în plus. SupravieÅ£uitorii holocaustului nuclear îi acuză de catastrofă pe savanÅ£i ÅŸi-i  ucid. Tema responsabilităţii savanÅ£ilor capătă astfel o nouă valenţă – deÅŸi, de atunci, lumea s-a lămurit că nu cercetătorii sunt cei care iau decizii. ÃŽn plus, Miller, unul dintre puÅ£inii scriitori SF care recunoaÅŸte deschis că-i creÅŸtin, imaginează o biserică catolică ce joacă în lumea postapocaliptică rolul bisericii din evul mediu – adică strânge ÅŸi păstrează documente de tot felul, ce urmează să fie înÅ£elese ulterior, în vremuri mai bune.

Multe dintre romanele lui Philip K. Dick se petrec într-o lume pustiită de radiaţii, Poştaşul lui David Brin ne descrie o lume în care a dispărut orice autoritate, iar haosul e folosit de bande ce jefuiesc supravieţuitorii. Un caz mai aparte îl reprezintă filmul realizat după povestirea lui Pierre Boulle, Planeta maimuţelor, care transformă textul iniţial într-un manifest împotriva folosirii fără responsabilitate a ştiinţei.

Dar holocaustul atomic e doar una dintre variantele apocalipsei. Altă variantă de succes este cea a molimei ce nu poate fi oprită. Am amintit anterior de romanul lui Mary Shelley. Jack London a publicat în 1912 Molima stacojie, care descrie lumea la şaizeci de ani după ce planeta a fost crunt lovită de o boală.

Stephen King, în Apocalipsa, porneşte de la ideea unui germen modificat genetic în laboratoarele militare şi care scapă de sub control, ucigând aproape întreaga omenire. Sigur, King condimentează povestea şi cu un substrat mistic, dând valenţe suplimentare poveştii.

Richard Matheson, în Sunt o legendă, porneşte de la aceeaşi premisă a virusului scăpat de sub control, dar care transformă oamenii în vampiri.

Ciuma albă, a lui Frank Herbert ne oferă povestea distrugerii deliberate a omenirii de către un savant care voia să răzbune uciderea familiei sale de către terorişti, creând un virus ce ucide femei.

Pe lângă holocaustul nuclear şi molimi, autorii de literatură SF au imaginat şi alte moduri de a distruge lumea.

Jerry Pournelle şi Larry Niven, în Lucifer s Hammer, descriu sfârşitul lumii în urma izbirii unei comete de Pământ.

John Wyndham  imaginează, în Ziua trifidelor, nu numai o molimă care orbeşte aproape toată populaţia, dar şi plante carnivore capabile să se deplaseze.

Stephen King, în Mobilul, ne descrie un sfârşit al lumii provocat de nebunie transmisă prin intermediul telefoanelor mobile.

John Barnes în Uraganele ne oferă o apocalipsă provocată de modificări climatice catastrofale.

Gordon R. Dickson în Furtună de timp îşi imaginează un sfârşit al lumii datorat unei defecţiuni în structura temporală a universului. Iar în Lup şi fier, lumea ajunge în colaps datorită unei catastrofe financiare!!! iar acest lucru a fost imaginat în anii 1970!

Kevin J. Anderson ÅŸi Doug Beason în SfârÅŸitul ne povestesc despre un savant care a creat o bacterie care să distrugă petele de petrol, în cazul unor accidente. Numai că treaba scapă de sub control, iar bacteriile distrug tot ce e pe bază de petrol – mase plastice, lubrifianÅ£i, etc.

Tim LaHaye ÅŸi Jerry B. Jenkins, în ciclul Left Behind, ne delectează cu o interpretare ad litteram al Apocalipsei, începând cu ridicarea la cer a celor drepÅ£i ÅŸi descriind în continuare conflictele dintre supravieÅ£uitori, printre care s-a instalat Antihristul…

Dacă în privinţa sfârşitului lumii autorii de literatură SF au dat dovadă de multă imaginaţie, în ceea ce priveşte utopiile lucrurile nu stau chiar atât de bine.

Să amintim că termenul utopie a fost folosit pentru prima oară de Thomas More, în lucrarea sa din 1516, Utopia, în care descrie o societate ideală.

H. G. Wells, a cărui opinie despre viitorul omenirii era, în general, sumbră, prezintă, totuşi, în Oameni ca zeii şi o variantă utopică a acestui viitor. Iar Aldous Huxley, cunoscut îndeosebi pentru A Brave New World, a conceput o utopie în Island.

Scriitorii sovietici, credincioşi idealurilor comuniste, au prezentat cititorilor viziunea unei societăţi egalitariste perfecte, în care tehnologia şi comunismul se combină în mod fericit. Ivan Efremov, în Nebuloasa din Andromeda, dar şi alţi scriitori, inclusiv Stanislav Lem şi fraţii Strugaţiki, au descris utopii de sorginte marxistă.

Evident, scriitorii americani au susţinut valorile capitaliste.

O utopie tehnicistă ne descrie Isaac Asimov în romanul Soarele gol din ciclul roboţilor, Solaria fiind o lume în care oamenii dispun de domenii imense, lucrate de roboţi, permiţându-şi o viaţă dedicată plăcerilor intelectuale sau fizice.

Drumul către utopie este însă greu, revoluÅ£ia trebuie exportată – fie că-i vorba de revoluÅ£ia comunistă, fie că-i vorba de cea capitalistă – iar literatura SF descrie în multe feluri acest export – fie că-i vorba de cel comunist, în Aelita lui Alexei Tolstoi sau în E greu să fii zeu, romanul fraÅ£ilor StrugaÅ£iki, fie în mulÅ£imea de romane ÅŸi filme care, sfârÅŸind cu Avatar, descriu răspândirea modului de viaţă consumist în întregul univers.

Literatura SF fiind, prin natura sa, o literatură a extrapolărilor şi a avertismentului, nu poate fi o literatură de anticipaţie lipsită de ideologie. Ca atare, pendularea între apocalipsă şi utopie se face, întotdeauna, pornind de la o anumită mentalitate, de la anumite concepte de bază. Să acceptăm, totuşi, că literatura SF este doar literatură şi nu previziune ştiinţifică. Că ea exprimă opiniile autorilor care, oameni fiind, greşesc destul de des. Şi, având în vedere câte catastrofe au putut imagina autorii SF, nu ne rămâne decât să sperăm că s-au înşelat şi în privinţa acestor catastrofe.

Liviu Radu

Text citit la Colocviul de literatură science fiction Alte ţărmuri – aceeaÅŸi lume, pe data de 30.01.2010.