Două studii de caz: Dune şi Mâna stângă a întunericului
1. Dune
Nu voi începe chiar cu începutul romanului, pe care Frank Herbert îl deschide cu un document (presupus) istoric. Vreau să mă concentrez asupra naratorului omniscient şi a „saltului dintr-o minte în alta“. Desigur „saltul dintr-o minte în alta“ este denumirea utilizată de cititori când îi irită; în esenţă este tendinţa autorului de a schimba întruna punctul de vedere.
Cea mai uzuală critică pe care o aud despre „saltul dintr-o minte în alta“ este că niciodată nu poţi şti în mintea cui te găseşti. De aceea m-am gândit să recurg la un roman clasic ca Dune şi să examinez unde şi cum se petrece comutarea punctului de vedere.
„Aşezată într-un jilţ tapiţat, Cucernica Maică Gaius Helen Mohiam îşi ridică privirea când mama şi fiul intrară.“
Avem o frază cu trei personaje, dar numai unul dintre ele este numit: cel care este subiectul predicatului. Suntem puşi astfel în punctul de vedere al Cucernicei Maici, limitând „mama şi fiul“ la identităţi non-unice, definite relativ una la cealaltă. Mergem mai departe:
„De-o parte şi de alta, ferestrele salonului dominau panorama meandrelor sudice ale râului şi covorul verde al domeniilor familiei Atreides, dar Cucernica Maică ignoră priveliştea. În dimineaţa aceasta îşi simţea vârsta şi nu prea reuşea să-şi înăbuşe iritarea.“
Fraza cu „ferestrele“ mi se pare interesantă, deoarece descrie o imagine pe care Cucernica Maică o ignoră. Cel care ne arată imaginea poate fi naratorul omniscient, însă descrierea este relativă la poziţia Cucernicei Maici şi ne oferă opinia ei despre scenă. „Îşi simţea vârsta“ ne furnizează în mod clar o informaţie privilegiată pe care o putea cunoaşte doar ea. Suntem aşadar tot în punctul ei de vedere. În continuare:
„Dădu vina pe lipsa de confort a voiajului ca şi pe contactul cu odioasa Ghildă Spaţială şi maşinaţiile ei misterioase. Era însă vorba de o misiune care necesita intervenţia unei Bene-Gesserit-cu-darul-Vederii. Nici măcar Dreptvorbitoarea Împăratului Padişah nu se putea sustrage de la anumite îndatoriri.“
Atribuirea vinei este altă informaţie de punct de vedere interior şi îmi place felul în care Herbert ne descrie „odioasa Ghildă Spaţială şi maşinaţiile ei misterioase“. Adjectivul „odioasă“ ne menţine clar în punctul de vedere al Cucernicei Maici pentru restul frazei, arătându-ne opinia ei asupra Ghildei prin felul în care o descrie. […] După un paragraf care utilizează complet punctul de vedere şi judecăţile Cucernicei Maici, este uşor să acceptăm următoarele:
„Afurisita asta de Jessica! gândi Cucernica Maică. Măcar de ne-ar fi născut o fată, după cum i s-a poruncit!“
Apoi însă punctele de vedere încep să se schimbe:
„Jessica se opri la trei paşi de jilţ şi făcu o plecăciune discretă, abia atingându-şi fusta cu mâna stângă. Paul se înclină scurt, aşa cum îl învăţase maestrul său de dans să salute «când rangul persoanei este îndoielnic».“
Jessica şi Paul capătă brusc nume. Acţiunile lui Jessica sunt lesne observabil de persoane din exterior, dar deşi plecăciunea specială a lui Paul poate fi una cunoscută Cucernicei Maici, mi se pare mai puţin probabil ca ea să fi ştiut cine l-a învăţat. În aceste două fraze, Paul apare mai clar focalizat.
„Cucernicei Maici nu-i scăpă amănuntul.
― Un băiat prudent, Jessica.“
Cucernica Maică observă prudenţa lui Paul. Deoarece mai devreme am avut punctul ei de vedere, suntem probabil înclinaţi să bănuim că ne aflăm în mintea Cucernicei Maici – dar, atenţie: cuvintele ei pot fi considerate dovezi observabile  din exterior a ceea ce Herbert ne oferă în propoziţia despre „amănunt“. Altfel spus, în clipa de faţă nu am revenit complet în punctul de vedere al Cucernicei Maici. Continuarea ne îndepărtează şi mai mult de ea:
„Jessica îşi lăsă mâna pe umărul lui Paul şi strânse cu putere. Preţ de-o bătaie de inimă, în palmă îi pulsă frica. Apoi îşi regăsi calmul şi spuse:
― Aşa a fost învăţat, Cuvioşia-Ta.“
Deşi strângerea mâinii lui Jessica este observabilă de toate persoanele prezente, teama care-i pulsează prin palmă este observabilă numai de Paul, nu şi de Cucernica Maică. Măsura de timp, „o bătaie de inimă“, este foarte personală – poate fi o simplă bătaie de inimă numărată generic, dar în acest context poate fi şi bătaia de inimă a lui Paul. Herbert ne pregăteşte astfel pentru:
„De ce-i e frică? se întrebă Paul“
Mi se pare interesant că Herbert nu ne oferă pur şi simplu gândurile lui Paul atunci când crede de cuviinţă, ci ne comută subtil şi treptat la percepţiile şi judecăţile sale interioare – astfel încât acest punct de vedere nu este un „salt“, ci mai degrabă o lunecare lină.  […]
(http://talktoyouniverse.blogspot.com/2008/11/dune-ridiculously-close-look.html)
Mâna stângă a întunericului
[…] Începutul este destul de complex, deoarece implică trei voci diferite. Cea dintâi apare în titlul primului capitol:
„1. O festivitate în Erhenrang“
Să începem cu „în Erhenrang“. Numele este complet străin şi astfel bănuim că are o natură extraterestră (presupunând că ştim că-i un roman science-fiction).
Doresc să atrag atenţia în continuare asupra formulării „o festivitate“. Articolul nehotărât „o“ are o funcţie specială, introduce ceva nou – mai specific, ceva nou pentru cititor. Cuvântul „o“ îmi oferă senzaţia unui narator şi sentimentul subtil de „o dată ca niciodată“. Aceasta este aşadar vocea de peste narator; pe cât de aproape vom ajunge să auzim vocea autoarei în sine.
Apoi întâlnim a doua voce:
„Sursa: Arhivele Hain. Transcrierea mesajului ansiblu 01-01101-934-2- Gethen: Către Stabilul de pe Ollul. Sursa: Genly Ai, Prim Mobil pe Gethen/Iarnă, ciclul hainish 93, anul ecumenic 1490-1497.“
Vocea aceasta este de autoritate supremă, notele care ar deschide un raport ştiinţific şi ca atare ne transmit senzaţia că va urma o relatare exactă. Se observă că în acest fragment nu există verbe. Absenţa verbelor înseamnă absenţa subiectelor şi astfel absenţa actorilor – sentimentul de identitate şi intenţie este complet înlăturat, lăsându-ne cu un adevăr fără sursă. Impresia este întărită de cuvintele „arhivele“, locul în care este consemnată istoria, şi „transcriere“, recopierea precisă a unui document original.
În plus, căpătăm „Hain“, alt loc nefamiliar însă evident sursa acestei autorităţi. Termenul „ansiblu“ poate fi nefamiliar, dar în mod clar el produce documente şi în particular mesaje („către Stabilul de pe Ollul“).
Gândiţi-vă la numărul de denumiri insolite din aceste câteva propoziţii. Mie îmi conferă sentimentul că eroul, indicat în mod clar a fi Genly Ai, este un individ mărunt în contextul unei structuri instituţionale centrale foarte mari şi complexe. Structura respectivă nu numai că încorporează planete (observaţi „de pe“ în „de pe Ollul“, spre deosebire de „în“ din titlul capitolului), ci şi dictează propriul său calendar.
După titlul capitolului, am fost trecuţi astfel la  vocea unei instituţii superioare, după care LeGuin ne duce mai departe:
„Raportul acesta va avea forma unei istorisiri, deoarece pe planeta mea natală am fost învăţat, încă din copilărie, că Adevărul este un produs al imaginaţiei. Un fapt incontestabil poate fi acceptat sau respins după felul în care este relatat…“
În mod brusc, auzim vocea naratorului „[eu] am fost învăţat“. LeGuin arată că glasul îi aparţine lui Genly Ai, legându-se de paragraful anterior „raportul acesta“. Căpătăm confirmarea cadrului cosmic prin „planeta mea natală“. Dar în loc să înceapă imediat relatarea evenimentelor, Genly Ai spune: „…Adevărul este un produs al imaginaţiei. Un fapt incontestabil poate fi acceptat sau respins după felul în care este relatat…“.
Este o precizare foarte interesantă. Prin paragraful cu Arhiva, Le Guin ne pregătise să primim date seci, pentru ca imediat după aceea naratorul ei să pună sub semnul întrebării natura adevărului. […]
Consider că este o dezorientare deliberată. Le Guin îl anunţă pe cititor să privească istoria cu seriozitate, dar să fie gata în acelaşi timp pentru insolit şi ambiguitate. Ne pregăteşte pentru glasul lui Genly Ai, al cărui trecut este asociat cu Pământul şi care este lingvist, antropolog şi (într-o oarecare măsură) negociator politic. Se potriveşte de asemenea cu felul în care Genly Ai însuşi se simte dezorientat în mare parte a timpului.
Pe tot parcursul romanului căpătăm titluri foarte succinte de capitol care conferă senzaţia înaintării calme a poveştii, însă complexitatea personajelor şi a societăţii descrisă creşte întruna. […]
(http://talktoyouniverse.blogspot.com/2008/10/genly-ai-ridiculously-close-look.html)
compilaţie de Mihai-Dan Pavelescu












Uite asa se deschid ochii… Nu am stat niciodata sa analizez in felul asta un text, l-am luat ca atare si nu mi-am batut capul, fiind ‘preocupat’ doar de placerea lecturii. Se vede clar cum tehnica poate face diferenta intre o carte mediocra (chiar daca tema/viziunea propusa este interesanta/originala) si o carte foarte buna.
Diferentele astea se vad clar in “The Road”, o carte ce teme ‘banale’, super-uzate pentru cineva familiar cu SF-ul, insa foarte bine scrisa.
FH si UKLG imi par orientati pe idei, iar nu pe stil. tin minte ca la respectiva doamna am avut un deja-vu puternic citind Deposedatii, care imi parea ca seamana prea tare cu Mana stanga a intunericului, insa nu la prezentarea ideilor. m-a deranjat asemanarea respectiva. mi-am zis ca Deposedatii nu merita atatea premii.
interesante constatarile…
si totusi cred ca autorii au in minte mesajul si scriu sub influenta inspiratiei… si nu toaca textul in fiecare secunda avand in minte orice detaliu si preocupandu-se neaparat de toate aceste aspecte…
cred ca atunci cind esti foarte bun la scris si iti construiesti cu usurinta lumea, imaginile si dialogurile vin de la sine; are loc o trecere fireasca si naturala din planul imaginativ pe hartie in asa fel incat cititorul sa vizualizeze cu precizie ce a fost in mintea autorului (sau macar o varianta cat de cat apropiata).
foarte bine, un alt comentator sau critic literar poate sa descopere intelesuri si abordari in text, total diferite fata de ce a observat domnul de mai sus.
@kyo: nu uita totusi – cartile nu doar se scriu, ele se rescriu; iar acele imagini si dialoguri “vin de la sine” dupa multa, multa munca si experienta.
da, just…ma gindisem si la aspectul asta…totusi imi vine greu sa cred ca scriitorul analizeaza la singe fiecare propozitie pe care o transmite…el simte anumite miscari, cind se schimba perspectiva, cine ar trebui sa intervina in dialog, daca ar trebui sa intervina, cind sa incheie discutia si cum…poate nu fiecare cuvant e calculat la milimetru sa transmita ceva si doar per ansamblu se are in vedere un mesaj, o aluzie, o critica a unui fenomen social, politic, etc.
poate gresesc. tinand cont ca nu cunosc exact modul in care lucreaza un scriitor (si asta chiar ar fi interesant de detaliat).
@ kyodnb
Sunt de acord. E imposibil sa scrii ceva teoretizand pana la milimetru.
Doamna care a scris articolul de mai sus este foarte bine intentionata, insa nu se pricepe foarte bine la lucrurile astea. Ea nu e nici critic literar, nici scriitor profesionist
Se ocupa cu Antropologia si a publicat doua povestioare in Analog – asta e o realizare enorma, dar nu inseamna ca e competenta la analiza literara.
Oricum, sunt foarte multe greseli crase in articolul asta, aproape paragraf de paragraf.
De exemplu:
“„AÅŸezată într-un jilÅ£ tapiÅ£at, Cucernica Maică Gaius Helen Mohiam îşi ridică privirea când mama ÅŸi fiul intrară.“
Avem o frază cu trei personaje, dar numai unul dintre ele este numit: cel care este subiectul predicatului. Suntem puÅŸi astfel în punctul de vedere al Cucernicei Maici, limitând „mama ÅŸi fiul“ la identităţi non-unice, definite relativ una la cealaltă.”
Asta e o aiureala. NU suntem pusi in POV-ul lui Helen. Dimpotriva, punctul de vedere in acest paragraf este cel omniscient.
Deci scriind in POV-ul lui Helen, fraza ar fi avut un ‘ea’ in loc de nume si titlu. Aceasta este o limitare tehnica a POV-ului de personaj (de care doamna care a scris articolul ar fi trebuit sa stie). Prin urmare, multi scriitori imbina POV-urile de personaje cu cel omniscient (vederea autorului asupra lucrurilor), ca sa poata face asemenea artificii (sau, ma rog, asa faceau pe vremea lui Dune, de atunci s-au mai modernizat lucrurile).
A scrie din punctul de vedere al unui personaj inseamna a arata cititorului CUM vede acel personaj lucrurile (nu CE vede, ceea ce este eronat) – adica evaluarea sa, subiectiva. Bineinteles, orice om (normal) nu se gandeste la propria persoana folosindu-si numele. Eu sunt eu, restul oamenilor au nume
Ambele POV-uri, atat cel de pesonaj cat si cel omniscient, sunt modalitati ale modului subiectiv de naratiune – cititorul primeste ori parerea scriitorului ori pe cea a unui personj. In general, in romane scriitorii imbina POV-urile mai multor personaje cu POV-ul omniscient, iar in proza scurta se pastreaza un singur POV.
Si … cam asa de eronat pe cat incepe analiza, asa si continua
e ok ca acea doamna… greseste. nu e ok daca un text va fi comentat de aceasta maniera. ca-mi comand la prieteni imediat un soft de genul asta si incep sa scriu ca mai stiu eu cine. da’ nu zic ca mi-e jena
“… Prin urmare, multi scriitori imbina POV-urile de personaje cu cel omniscient (vederea autorului asupra lucrurilor), ca sa poata face asemenea artificii (sau, ma rog, asa faceau pe vremea lui Dune, de atunci s-au mai modernizat lucrurile)…”
daca incepem sa apreciem astfel de lucruri ne putem apuca de… timbre.
si pot zice cu mana pe inima… ne vedem la gara!
vasazica… Dune e scrisa… pe stil vechi?
” ok ca acea doamna… greseste. nu e ok daca un text va fi comentat de aceasta maniera. ”
Eu cred ca nu e ok ca doamna greseste, dar e ok ca textele sa fie comentate in aceasta maniera (insa aplicata mai competent).
Asta pentru ca asemenea explicatii sunt necesare incepatorilor, sau altor persoane interesata te tehnici narative sau literare. Si nu mi se pare DELOC ok ca doamna greseste, deoarece ea discuta de pe pozitia unui scriitor publicat de o publicatie profesionista, ceea ce este o mare realizare din multe puncte de vedere, asa ca ‘incepatorii’ ii respecta parerea si eu zic ca ar trebui sa trateze aceasta pozitie cu mai mare responsabilitate.
De altfel, asta e si motivul pentru care am postat mesajul de mai sus.
“vasazica… Dune e scrisa… pe stil vechi? ”
Foarte multe lucruri s-au schimbat din anii 60. Printre ele, si tehnicile literare. Nu ar trebui sa fie o surpriza.
De asemenea, asta nu schimba cu nimic valoarea cartii. Nu se mai scrie proza ca pe vremea lui Dune, nici ca pe vremea lui Dostoievski. Asta nu inseamna ca Dune sau Crima si Pedeapsa sunt carti care si-au pierdut, in vreun fel, valoarea.
departe de mine polemica apropo de trebuie/nu trebuie ca respectiva doamna sa greseasa.
eu am zis ca sunt de acord, nu comentam chiar nimic.
“tehnicile literare” nu au NICI O POMENEALA DE LEGATURA cu valoarea cartilor in sine
noi incercam sa explicam valoarea lor prin “programe” d-astea inventate ad-hoc, in functie de “rezultat” (opera respectiva!) cititorii lor… nu!
sa fim seriosi, se scrie in toate felurile posibile (si unii, prea putini, cam 0,000001% dintre cititori, ori poate si mai putini, au idee de ceva… “tehnici literare”) dar ce va prima intotdeauna nu va fi tehnica (decat daca facem si o discutie vizavi de dezvoltarea de ansamblu a societatii in care “se propune” respectiva opera, in care se marcheteaza, in care se vinde, in care se propune la Nobel
si-n care se voteaza in functie de politica respectivelor vremuri).
valoarea unei opere o aflam dincolo de muritorii care o “bisturizeaza” in vreun fel sau altul. si e bine ca e asa.
@Ben Ami: Intr-o carte bine scrisa, tehnica literara nu se simte si lectura curge. Intr-una prost scrisa, lipsa tehnicii literare devine evidenta de la primele randuri si nu va mai fi nici o lectura.
Argumentul tau e complet eronat.
Cititorul nu trebuie sa fie capabil sa iti teoretizeze precum criticul sau profesorul de creative writing, dar iti recunoaste imediat un text prost scris. O tehnica bine pusa la punct nu se vede, dar pe ea se construieste un text bun.
Puteti sa incercati sa relativizati oricat (vremuri, politici etc.): o carte scrisa prost, fara sa stapanesti macar tehnicile de baza, nu va ramane decat o carte prost scrisa.
Dar romanul s-a nascut poet, el nu are nevoie sa invete.
Vlad… nu te situezi in antiteza cu ce am scris eu. pe bune
:):)
criticii n-au nici o legatura cu o opera. nu-s decat aia care dau mai tare din gura in epoca in care apare opera
adica-s aia care n-au opera si le curg balele.
si daca ei sunt cei care teoretizeaza… atunci sunt un fel de Inchizitie vizavi de cele scrise. unii care-si dau cu parerea si se strang in “organizatii” care mai de care mai… secrete/selecte/electe…
n-o sa invat niciodata sa scriu dupa SCHEMA
(chit ca voluntar sau involuntar… ma incadrez intr-un curent sau altul)…
de lene!
si o sa incerc si pe mai departe sa strabat contracurentul iscat de “vanturile” criticilor… propunand IDEEA MEA DE PROZA
Leave your response!
sondaj
arhiva
rubrici
calendar
SRSFF recomandă: de ascultat
SRSFF recomandă: de citit
SRSFF recomandă: reviste online şi site-uri
edituri & librării recomandate de SRSFF
bloguri recomandate
etichete
You need to log in to vote
The blog owner requires users to be logged in to be able to vote for this post.
Alternatively, if you do not have an account yet you can create one here.
Powered by Vote It Up
cele mai recente articole
Cele mai comentate articole
comentarii recente