Bicicleta, maşina de speriat scriitori
Orice sistem de de învăţământ e o complexă maşină înfricoşătoare. Asta, dacă încearcă să inoculeze forţat cunoştinţele. Când un om e structurat pe ştiinţe realiste, degeaba încerci să-i bagi în cap literatură, istorie, geografie, filozofie etc. Invers, dacă omul e structurat pentru receptarea ştiinţelor umaniste, degeaba încerci să-i inoculezi cunoştinţe de matematică, fizică, chimie etc. Înainte de a fi considerată “poezie curată”, astronomia rămâne o ştiinţă seacă şi plictisitoare de studiu al astrelor. Înainte de a avea o structură aproape matematică, gramatica nu e altceva decât scheletul literaturii.
Cantonându-ne în literatură, vreau să încep prin comparaţia ce s-a făcut între premierul desemnat Lucian Croitoru şi posibilul premier Klaus Johannis. Primul e comparat cu specialistul care ştie totul despre bicicletă, iar cel de-al doilea cu sportivul care ştie să meargă foarte bine pe bicicletă. Ce e mai important, să ştii teoria sau să ai practică? Bine ar fi să ştii teorie şi să ai şi practică, dar nu e cazul României de azi.
Nu vreau să mai spun prea multe despre ideea de “creative writing”, culeasă din zbor de români şi înghiţită pe nemestecate, ca fiind “trendy”. E posibil ca, în timp, să fie amestecată cu ingrediente autohtone şi făcută, dacă nu mai digerabilă, măcar mai uşor masticabilă. Până acum, n-a prea produs decât efectul de a vorbi la infinit despre efect. Pe blog, pe site, prin reviste on-line şi în alte regiuni conexe.
Ca şi în politică, se preferă teoria bicicletei, nu mersul pe bicicletă. E şi mai uşor aşa, şi mai ieftin. Strângi o mână de pasionaţi cu bani, dispuşi să plătească o taxă acoperitoare a cheltuielilor. Dacă s-au înfiinţat atât de multe asociaţii de scriitori, e posibil să meargă şi şcolile de pasionaţi.
Cum Dumnezeu a făcut lumea împărţită, nu pe toţi la fel, cum susţin comuniştii, pasionaţii neoşcolilor populare de artă sunt şi ei împărţiţi: cei fără talent şi cei cu talent. Cei fără talent pot avea norocul să dea peste profesori cu vocaţie, care să facă din ei buni teoreticieni ai bicicletei; sau nu. Cei care au talent pot da peste profesori care să facă din ei buni mergători cu bicicleta: sau nu.
Bine e să ştii multă teorie literară, dar să ai şi talent, dar nu e cazul literaturii science fiction din România zilelor noastre. Cei ce eşuează în literatură, se apucă de cronici, eseuri, traduceri şi alte ingrediente ale teoriei interioare a bicicletei. Cei ce ştiu să meargă pe bicicletă, extrem de rari, se dau foarte greu jos de pe şa, mai mult din amuzament, să cerceteze vehiculul, pe o parte, pe cealaltă, şi să descopere dacă lanţul se învârte de la stânga la dreapta sau invers.
Şi teoreticienii bicicletei, şi bicicliştii talentaţi, pot deveni scriitori. Au şi unii, şi alţii, publicul lor, mai larg sau mai de nişă, mai cult sau mai troglodit; fiecare, după cum i-e felul.
Din pasiune sau din interes, pot deveni chiar profesori pe la câte un “creative writing”. Cei talentaţi nu se tem de nimic, dintre aceştia selecţia naturală scoţând mai mult rataţi, care nu prea au nimic de pierdut. Cei interesaţi, din rândul cărora se recrutează scriitorii de succes pe piaţă, au ceva de pierdut: banii şi poziţia socială, câştigate prin muncă. Între a munci cinstit şi a trăi cinstit, scriitorii de talent înclină spre o viaţă cinstită, ştiindu-se faptul că acestora nu le prea place munca.
Şi atunci, ce fac teoreticienii bicicletei, deveniţi profesori de “creative writing”? Predau teoria înspăimântătoare a bicicletei, potrivit căreia , romanul începe cu începutul, continuă cât continuă până se opreşte. Uneori, te întrebi unde e începutul. Alteori, nu.
În viaţa reală, avem mai multă sau mai puţină istorie. Unde începe şi unde se sfârşeşte aceasta? Dar în ficţiune, de unde anume te apuci să povesteşti şi de ce?
Uneori, începutul este partea cea mai uşoară; alteori, cea mai grea. Uneori, începutul e la început, alteori la sfârşit sau la mijloc. Uneori începutul e cel mai uşor, dar tot timpul e partea cea mai importantă. Dacă începutul nu-i destul de bun, e sfârşitul. Nimeni nu citeşte romanul de la mijloc sau de la sfârşit, cu excepţia cazului în care începutul se găseşte la mijloc sau la sfârşit.
De aici, se pot formula mai multe întrebări deodată: cu ce începem, cum începem, de ce ne ferim, din ce moment al zilei începem povestea? Sau din ce moment al nopţii.
Foarte simplu: începem din momentul care atrage cititorul, îl agăţă, îl orbeşte şi îl surzeşte. Poate fi un flashback sau un eveniment anterior care a declanşat naraţiunea. Se poate începe din momentul posterior acţiunii principale, dar numai dacă acesta e relevant. Se poate începe şi din mijlocul lucrurilor, dăm drumul unui episod captivant, trecând direct la subiect, metoda având cele mai puţine neajunsuri, fiind mai uzuală, mai convenabilă.
Putem decide să începem cu prezentarea istoriei evenimentelor şi cadrului general. Evident, aici trebuie să lucrăm cu atenţie şi evenimentele să fie destul de atrăgătoare. Nu începem niciodată, aşa, doar fiindcă simţim nevoia să explicăm unele lucruri. Folosim soluţia aceasta numai când credem că-i putem atrage mai bine pe cititori.
Cum putem începe? Începem, preferabil, printr-un şoc narativ. Începem misterios şi conspirativ, bizar, fascinant, interesant, obligând cititorul să vrea să vadă ce se va întâmpla mai departe. Începem prin precizarea scenei şi portretizarea personajului principal, care întreprinde ceva relevant, deloc şocant, neexagerând cu prezentarea statică a scenei, cititorul având nevoie de un motiv pentru a continua lectura. Nu trebuie să uităm că scriitorul este interesat de eroul său, iar cititorul nu-i interesat decât dacă i se oferă motive valide. Se pune întrebarea: eroul pare suficient de interesant sau este nevoie şi de o acţiune serioasă?
Scriitorul trebuie să se ferească să se joace prea mult cu cititorul, chiar dacă îl consideră prieten din copilărie. Cititorul nu are încredere în scriitor şi detestă să-şi irosească timpul. Trebuie să i se ofere îndeajuns de mult, încât să fie încântat şi să mai vrea. Pentru a înţelege prezentul, cititorul are nevoie de informaţii din trecut, nu trebuie să le perceapă ca false, să lase impresia că autorul îl asediază cu informaţii, însă nu se aşteaptă din partea lui să-şi amintească prea multe şi prea repede. Trecutul trebuie oferit cu pipeta, trebuie păstrat la minimum. Dacă începeţi cu un capitol şocant, urmat de o lecţie interminabilă şi plictisitoare de istorie, după care evenimentele îşi reiau cursul într-un al treilea capitolul, pierdeţi jumătate din cititori, chiar dacă n-aţi avut decât doi. Dacă nu puteţi găsi începutul, scrieţi pur şi simplu un început, orice început. Începeţi de oriunde! Începeţi de oricând! Pentru că puteţi schimba oricând începutul. Pur şi simplu scrieţi textul şi începutul se va preciza de la sine mai târziu.
Şi ăsta nu e decât începutul educării scriitorului în spiritual scrisului său, roata din faţă a unei maşinării infernale numită “creative writing”. Este că, până la pompă, far, spiţe, ventile şi alte accesorii scriitoriceşti, vă vine să vă lăsaţi de scris şi să vă apucaţi de vândut componente electronice, ciment, vopsele, ţigări sau gogoşi?
Victor Martin
Cateodata devi fan al unui “biciclist” care te impresioneaza, ca apoi sa te dezamageasca. Asta e ca a inceput sa analizeze bicicleta?
Nu cred ca poti scrie exclusiv dupa teorie. Te ajuta sa-ti vezi eventualele greseli, sunt de acord cu asta. Dar mai departe…
Io cred că tehnicile şi regulile sunt indispensabile. Măcar ca să ştii cum să le încalci
Dar nu întotdeauna trebuie să fii aşa conştient de ele. Pianistul exersat nu mai e conştient de tehnica sa, decât cu un efort. Există şi scriitori care le aplică din instinct, şi cu mult talent, fără să fi studiat în veaţa lor creative writing. Îndrăznesc să spun că tehnicile au fost deduse din operele unor astfel de scriitori. După cum există, la capătul celălalt, experţi teoreticieni, care au multe de spus în privinţa asta şi de pe urma cărora mulţi ucenici-scriitori au de învăţat, dar ale căror scrieri sunt lipsite de orice farmec.
Aşadar, literatura (sf în cazul nostru) e compusă din meşteşug şi altceva. Dar ce e acel altceva?
A fost odată, ca niciodată…un cizmar. Nu ştia el multe despre lume, viaţă, folosofie sau religie, iar despre medicină nu ştia chiar nimic, totuşi toate astea nu-l împiedicau în a efectua intervenţii chirurgicale atât de complexe încât nici măcar medicii specialişti nu se încumetau să rişte.
Trei oftalmologi celebri au aflat la un moment dat că acei oameni care aveau cataractă în stare atât de avansată încât ei au catalogat cazurile ca fiind inoperabile apelau la ajutorul cizmarului şi acesta le redădea vederea. Aşa că s-au decis să-i facă o vizită.
Au nimerit exact într-un moment când cizmarul avea un pacient cu cataractă la ambii ochi. Spre marea surpriză a experţilor cizmarul a cerut omului să se aşeze pe scaun, i-a întors capul în sus, a scos briceagul din buzunar şi i-a curăţat ochiul stâng de pieliţa care îi împiedica vederea cu aceaşi uşurinţă cu care ar fi curăţat un măr.
Doctorii nu-şi reveneau din uluială, aşa ceva nu doar că nu văzuseră niciodată dar nici măcar nu puteau accepta să existe. Aşa că cel mai vârstnic dintre ei l-a oprit pe cizmr înainte de a curăţa şi celălalt ochi al bolnvului.
– Domnule, dumneata ştii ce-i ochiul? Ştii exact ce aparat sensibil e? Ştii că cel mai mic tremur al mâinii tale nu doar că-l poate orbii definitiv pe om dar poate chir şi să-l omoare? Nu-ţi tremură mâna, nu ţi-e frică?
– De ce să tremure, doar nu-i animal viu să se zbată…
– Hai să-ţi explic cum stă treaba cu ochiul.
Şi i-a făcut rapid o prezentare. Când a terminat l-a rugat pe cizmar să-l opereze pe om şi la celălalt ochi, însă degeba. Cizmarul s-a apropiat de bolnav dar îi tremura mâna în asemeni hal încât nu a putut nici măcar să încerce şi l-a lăsat pe acesta cu cataracta la un ochi.
Aşa sunt cam toţi “bicicliştii”. Cei care ştiu să mergă cu bicicleta nu-s interesaţi de teorii şi bine fac, altfel riscă să nu mai fie în stare să se urce în şa, dacă teoreticienii le explică toate cele “necesare”,cum trebuie să-ţi ţii echilibrul, cum trebuie să pedalezi, ce muşchi trebuie să foloseşti, unde trebuie să te uiţi, cu care mână ţii de ghidon, cum claxonezi, cum pui frână, cum se modifică centrul de greutate şi mii de alte ce,când şi cum, atunci cred că majoritatea bicicliştilor nu vor mai risca gândindu-se că cerinţele sunt mult prea multe şi mult prea dificile cât să le satisfaci în vre-un fel.
Aşa că cei care deja ştiu să se dea cu bicicleta e mai bine să nu afle de ce, iar cei care nu pot n-au decât să fie preocupaţi de teorii complexe pentru a-şi explica eşecul.
@ Vlad, acel altceva este talentul înnăscut, simţul dat de mama natură.
Ca în cazul picturilor. Michelangelo, Van Gogh sau Monet nu ştiu câtă şcoală au făcut dar au ştiu să picteze. Cei care sunt foarte buni teoreticieni în domeniu, în ciuda faptului că sunt capabili să explice foarte frumos tehnicile folosite totuşi nu sunt în stare să creeze ceva asemnător.
Eu cred că sunt lucruri pentru care trebuie să te naşti. Învăţând te poţi perfecţiona, dar baza trebuie s-o ai de la mama natură.
Un om oarecare poate să ajungă medic dacă face şcoală, dar nu va ajunge niciodată un profesionist excelent dacă nu s-a născut cu înclinaţie către această meserie.
“Eu cred că sunt lucruri pentru care trebuie să te naşti. Învăţând te poţi perfecţiona, dar baza trebuie s-o ai de la mama natură.”
Feri, sigur nu te mai gandesti la treaba asta?
care sa fie criteriul dupa care te ghidezi cand afirmi asa ceva?
eu cred ca asa iti place sa crezi. am atat de multe exemple de oameni care si-au dorit sa ajunga altceva si n-au reusit, din diferite motive, incat nu mai pot crede ca ceea ce afirmi tu poate fi adevarat. merge la sportivi de inalta performanta, care trebuie sa aibe ceva modificari ale bagajului genetic… pentru a ajunge, sa zicem, campioni olimpici (desi nu este neaparat necesar… antrenamentul fiind de ajuns in multe cazuri… si iti pot da exemple din lumea asta!).
fiinta umana nu este atat de ingust specializata precum presupui tu. e clar ca un individ care are o anumita pondere de fibre albe lente, in muschi, sa zicem, poate face anumite sporturi care necesita rezistenta, si cu cat raportul este in favoarea acestor fibre, cu atat rezultatele lui sunt remarcabile, insa acest raport (gandeste-te ca-s niste celule musculare) se poate schimba dramatic in functie de multi factori
in cazul unui copil dotat dpdv intelectual… acesta poate fi indrumat catre ceea ce are “talent” cum se spune, dar nu mai departe de atat.
si mai sunt nenumaratele cazuri cand un individ DORESTE sa schimbe meseria, sau atunci cand e la fel de bun in 7jdemii de meserii (zic si eu, cunosc destui!).
nu exista inclinatie… catre meserie
ci catre: arta (una dintre forme sau mai multe), sport (mai multe in mod clar), invatatura, studiu, poate practica…
sau pentru mai multe deodata!
Eu sunt de părere că nimeni nu devine cu adevărat preot doar făcând teologia, nici medic pentru simplul fapt că şi-a luat examenele şi nici profesor doar pentru că are cunoştinţele necesare. Zic asta tocmai pentru că am umblat cu ochii deschişi prin lume şi am văzut oameni care ţineau slujbe şi aveau diplomă dar nu erau preoţi în sufletul lor, am văzut şi doctori care deşi practicau şi practică meseria dar se simte la ei că asta le este numai meserie, nu menire. Am văzut şi profesori care ştiu foarte multe nu sunt în stare să înveţe şi pe alţii. Şi da, am văzut şi oameni care deşi cunosc literele, le ştiu înşira şi cunosc perfect şi gramatica totuşi nu vor putea fi nicicând scriitori.
Dar n-am nimic împotrivă să creadă care ce-o vrea sau ce-o putea crede, sper însă ca şi mie să mi se permită să cred că nu toţi oamenii care ştiu să scrie sunt automat şi scriitori, să cred că un criminal sadic chiar dacă face facultatea de medicină tot nu devine doctor ci doar călău.
Da Ben Ami, ştiu că sunt unii oameni experţi în toate domeniile, indiferent despre ce ar fi vorba ei ştiu mai multe şi ştiu mai bine aşa că au tendinţa să explice mereu celorlalţi că ar trebui să se mai gândească. Păcat că nu-şi fac timp pentru a înţelege mai întâi cu exactitate cele auzite, astfel nu le-ar trebui explicat că atunci când cineva zice ” eu cred că..” nu e cazul să dea replici de genul ” ar trebui să te mai gândeşti…” pentru că nu au de-a face mereu cu învăţăcei pe care ei, din postura superioară în care se autocomplac, să-i corecteze.
Eu prefer dialogul dragul meu Ben Ami, aşa că te-aş ruga ca cel puţin cât timp îmi dai mie replici prezintă-ţi argumentele şi nu încerca să-mi explici că ar trebui să mă mai gândesc pe motiv că tu aşa crezi, încearcă să găseşti argumente mai bune. Aaa, înca ceva. Nu ştiu ce i vrut să zici, până la urmă susţii ce am afirmat şi eu sau contrariul? Ori n-ai o părere clară aşa că eşti în parte de acord şi în parte împotrivă? Scuze, dar sunt mai greu de cap şi n-am reuşit să înţeleg.
Încă o întrebare: atunci când scrii eşti artist sau practici o meserie?
nu esti deloc in forma, Feri, este?
tu crezi ca o sa stau sa ma cert cu tine cand iau apararea APARENTEI (ca asta fac, tin cu ALGORITMUL SOCIAL APLICAT, cu procentele reale) in timp ce tu legi frazele ajutandu-te de EURISTICA (noroc, sansa, parerea ta). eu vreau o discutie din ceva mai multe puncte de vedere, nu stau sa ma gandesc daca punctul tau de vedere poate fi (sau nu) exclusivist. daca poate (sau nu) sa epuizeze subiectul, aducand in discutie ADEVARUL PRIMORDIAL, ABSOLUTUL, pe insusi DUMNEZEU
neeee, nu-i bine
mai bine uita-te la Surrogates, ca nu-i rau, doar ca-i expediata ideea prea rapid.
Din păcate nici acum nu ai stat să înţelegi ce spun…
“Eu cred” înseamnă că dau glas unei păreri personale. Sper că nu-mi conteşti dreptul de a avea păreri şi nici dreptul de a le rosti. Dacă consideri că părerile mele sunt greşite atunci prezintă contraargumente pentru că afirmaţii de genul ” mai gândeşte-te” poate să emită absolut oricine în orice situaţie dar nu dovedeşte decât că îi place să vorbească cu sau fără motiv.
Hai s-o luăm la modul cel mai clar posibil şi să rămânem la subiect.
Părerea mea este că un om care s-a născut înzestrat cu calităţiile necesare poate ajunge un foarte bun scriitor urmându-şi instinctul, adoptându-şi propriul stil şi perfecţionându-l. Participarea la cursuri de creative writing sau cursuri de orice alt tip care ţin de literatură l-ar putea ajuta, dar totodată l-ar putea şi abate de la drumul său. În schimb un om care nu s-a născut cu talentul necesar poate să participe întreaga sa viaţă la toate cursurile din lume şi tot nu va ajunge un scriitor. Cred că sunt şi lucruri pe care ori le ai ori nu le vei avea niciodată, de exemplu empatia, dacă nu o ai poţi cel mult să-i imiţi pe cei care o au, dar nu vei fi niciodată asemeni lor.
Dacă ai altă părere atunci te rog s-o rosteşti, cu sau fără argumente. Dar totodată te rog şi să te limitezi la a discuta subiectul. Eu nu sunt aici subiect de discuţie indiferent că-ţi place sau nu, indiferent că mă consideri în formă sau nu, indiferent dacă tu crezi că trebuie să mă mai gândesc sau nu. Dacă la subiect nu ai nimic de spus ci vrei doar să dovedeşti că peste noapte ai devenit expert în privinţa persoanei mele atunci te rog să cauţi articolul, rubrica sau subiectul unde se discută despre mine.
Sper că am fost destul de clar cât să mă întelegi.
cred ca nu ai sarit “concluzia” mea: “… nu exista inclinatie… catre meserie
ci catre: arta (una dintre forme sau mai multe), sport (mai multe in mod clar), invatatura, studiu, poate practica…
sau pentru mai multe deodata!”
deci am stat on-topic! mai sus am incercat sa-ti explic si de ce… dandu-ti exemplul cu asa-numitele celule musculare albe lente (gasesti referinte complete oriunde pe net) in privinta unui “talent conditionat genetic” aplicabil pe un segment al sportului… apoi am incercat sa zic ceva “pe tipul INTELECTUAL”.
iarta-ma Feri, dar tu aduci in discutie EXCEPTII, asta incercam sa-ti atrag atentia. iar eu nu am zis, departe de mine, ca ai ceva de “rezolvat” cu acest punct de vedere EXCLUSIVIST si nerelationat stiintific, in ideea ca ai avut de tras, in viata ta personala, cumva, si ca ceilalti nu te-au observat… si, la naiba, n-o sa zic niciodata asta.
dar daca vrei iti explic cum am dus-o eu, si cam cum m-am impacat atat cu sportul, cat si cu scoala… apoi iti pot da exemple de “talente” pe care eu (sau altii) cred ca le am…si facem o discutie pe cord deschis… cu exemple CLARE, motiv pentru care eu consider ca nu e chiar ok sa luam de buna ceea ce tu afirmi.
punctul meu de vedere… desigur! putem face si asa. si vorbim si despre talent LA SCRIS
)
Văd că tot degeaba încerc să te lămuresc…
Ben Ami, aici nu discutăm despre ce m avut sau nu de tras eu în viaţă şi cu tot riscul de a te dezamăgi nu discutăm nici despre prea preţoasa ta persoană, nici despre cum ai dus-o şi nici despre cum ai împăcat su nu sportul cu şcoala, dar dacă vrei neaparat ne poţi povesti într-un scurt articol, promit că eu o voi citi de îndată ce mi se va trezi interesul.
Dacă ai fi acordat mai puţina atenţie celor ce urma să le spui şi ai fi citit ceva mai atent ce am spus cred ca ai fi remarcat că ceea ce spuneam nu stă chiar aşa departe de concluzia ta. Te-ai gândit măcar o clipă că orice meserie practicată cu măiestrie poate fi privita ca fiind deja artă? La aia te-ai gândit vreodată că toţi artiştii făcând artă îşi practică meseria?
Eu nu am susţinut nici o clipă că ceea ce afirma ar fi şi altceva decât simple păreri, nu ţin minte nici să fi spus că vorbesc de adevăruri dovedite ştiinţific, aşa că nu văd sensul spuselor tale mai ales că nici acum nu faci altceva decât încerci să mă corectezi deşi am spus până acum de trei ori că ceea ce spun reprezintă PĂREREA MEA.
Ben Ami, fără supărare dar eu cu tine am încheiat orice discuţie pe orice subiect. Pentru că deşi clar ţi-am spus ceva tu nu reuşeşti să pricepi. E vorba despre asta:
“Feri, sigur nu te mai gandesti la treaba asta?”
“nu esti deloc in forma, Feri, este?”
Ţi-am atras atenţia că nu sunt eu subiectul la care tu concluzionezi după o altă tură de aberaţii că :
“am stat on-topic!”
Dacă aşa stă treaba la tine atunci on topic ar trebui să te întreb şi eu ” Eşti sigur că nu ar trebui să te mai gândeşti înainte să-ţi dai drumul la gură, măcar până reformulezi ceea ce ai de spus astfel încât să nu sune a atac la persoană?”
” Nu ştii deloc să vorbeşti fără să DERANJEZI cu atitudinea ta?”
Dacă consideri că nu am dreptate să refuz orice discuţie cu tine pe motiv că eşti genul de om cu care nu-mi pierd vremea, atunci explică-mi şi mie din înţelepciunea ta bazată pe “relaţionare ştiinţifică” logica prin care “nu esti deloc in forma, Feri, este?” face parte din ce se discuta aici. Iar dacă întradevăr este absolut off-topic şi nu doar mi se pare mie, atunci te rog să mă scuteşti de alte perle ale înţelepciunii.
Feri… nu esti deloc, da’ deloc in forma… in seara asta
oricine a inteles ce am avut de spus. pana si tu
tu ai spus… parerea ta, iar eu… TE-AM CONTRAZIS cu parerea mea. la atat se reduce “problema”. dar oare nu asa se confrunta IDEILE ?
stai calm ca nu vreau sa escaladez nici o discutie in contradictoriu. nu poti… asta e.
@Vlad
“Io cred că tehnicile şi regulile sunt indispensabile”
Pentru cel care nu s-a născut “cu har”, cum se spune, regulile sunt indispensabile. Pentru cel dăruit, regulile pot deveni nocive. Asta zice şi parabola cu cizmarul-chirurg. Nenorocirea e că “harul” nu poate fi văzut în totalitate decât de cel ce are “har”. Ceilalţi văd numai ceea ce-i lasă să vadă raţiunea, regulile, statistica, dar lumea asta nu-i făcută numai din lucruri pe care le poţi socoti, număra, cântări. Poetul arab Abbas ibn al-Ahnaf (cca 750 – cca 808), unul din favoriţii califului Harun al-Rashid (768-808), spunea într-una din înţelepciunile sale: “Pe viaţa mea! Cel care doarme/socoate ca şi alţii dorm.”
Stau şi mă întreb: anonimii creatori ai basmelor, ai baladelor şi epopeilor, care sclipesc în toate culturile populare ale lumii, la câte workshop-uri or fi fost? Şi la câte cursuri de “creative writing”? La niciunul, aşa-i? S-au născut dăruiţi cu har. Apoi şi-au şlefuit talentul, fara să ţină seama de prea multe reguli, pentru că nu făceau parte dintr-o cultură scrisă. Dar asta nu a împiedicat ca opera lor să rămână în posteritate. Cei care ar fi avut nevoie de workshop-uri, de cursuri despre cum se face o baladă bună, n-au putut produce nimic. Diferenţa e că azi pot. Dar nu vor ajunge niciodată la fel de buni precum sunt cei dăruiţi cu har, indiferent ce spun teoreticienii “ciclismului”. Literatura, şi arta în general, nu se recepţionează numai la nivel raţional. Mai sunt şi alte etaje, mai subtile, cărora se adresează. Iar dacă receptorii nu există…
Pe de altă parte, cică Salvador Dali ar fi zis: “Mai întâi învaţă să pictezi ca marii maeştrii, apoi poţi să faci ce-ţi trece prin cap!” Nu ştiu dacă putem inversa ordinea.
@ Vlad, eu nu mă pretind a fi mare scriitor, nici măcar scriitor nu mă consider, cu atât mai puţin mare, dar prefer să scriu mereu în stilul meu, despre ideile mele, folosind cuvintele mele pentru a descrie lumi percepute sau închipuite de mine. Sunt dispus să ascult marii maeştri dar nu sunt deloc convins că imitându-i voi reuşi vreodată să fac ceva remarcabil.
Consider că Thomas Hardy a fost unul dintre cei mai mari scriitori care au trăit vreodată. Sunt convins totuşi că nu ar fi avut omenirea, literatura sau cultura în general, nimic de câştigat dacă scriitori precum Stephen King, Gabriel Garcia Marquez sau Orson Scott Card ar fi încercat să scrie în stilul lui Hardy în loc să-şi definească propriul stil.
Eu aş compara scrisul cu sexul. Sunt pe faţa pământului mii de experţi în domeniu, avem şi actori şi actriţe porno cu duiumul, ştiu tot ce se poate ştii în domeniu, totuşi eu prefer să fac sex după cum îmi pică mie bine şi nu cred că m-aş simţi bine făcând cum îmi explica alţii că trebuie. Asta pentru că scriu înainte de toate pentru plăcerea mea, pentru a transmite celorlalţi ceva din gândurile mele, pentru a le spune poveştile mele. În stilul meu stângaci, cu toate greşelile de care trebuie încă să scap, cu toate neajunsurile textelor mele.
Nu ştiu cum sunt alţii dar eu prefer să fiu pasărea care piere pe propria limbă decât să mă împopoţonez cu penele altcuiva şi să fiu cunoscut drept un xerox performant al lucrărilor altcuiva.
E ca în muzică: unii compun piese mediocre sau chiar slabe, dar originale, alţii se ocupă de variaţiuni pe compoziţiile altora şi ajung în topuri, dar pe termen lung cei originali vor fi recunoscuţi şi ţinuţi minte, pe când cei care au scos sute de mixaje şi de remake-uri vor fi definitiv uitaţi.
ca unul care s-a intalnit de curand cu aceasta expresie pot spune ca mi-e de ajuns definitia din wiki http://en.wikipedia.org/wiki/Creative_writing care imi vine bine peste ceea ce am aflat despre “propusii pentru Nobel in literatura”.
e o lume despre care doar putem comenta, deocamdata. pana nu ne punem serios sa facem istorie, caz in care trebuie sa ne schimbam din foarte multe puncte de vedere.
si-o gluma scurta la adresa majoritatii dintre noi: cand n-ai nimic de spus… nu spui; cand ai ceva de spus… spui; cand ai de spus si nu spui… asta e; cand n-ai de spus si vrei sa spui… te apuci sa scrii SF.
zambiti, mai e pana la apocalipsa!
Victor Martin are ce are cu creative writing. I se pare un lucru inutil si legat de Cantarea Romaniei.Nu-l inteleg. Trebuie ca fiecare dintre noi sa descopere singur America? E adevarat ca teoria pare infioratoare. M-am vindecat de poezie citind un eseu al lui Poe care explica modul in care a scris Corbul. Cred, totusi, ca nu mi-ar fi stricat daca as fi stiut cateva trucuri despre compozitia literara la inceputul carierei mele scriitoricesti. Nici domnia sa nu-i scriitor care a urmat o facultate de profil, si domnia sa scrie critica si-si da cu parerea despre tot felul de lucruri legate de literatura… iar daca vrei sa proiectezi biciclete (sau macar sa le repari) trebuie sa sti care sunt principiile de functionare ale unei biciclete. Eu, in locul domnului Martin, nu m-as intreba daca e necesar un curs de creative writing (pentru ca-i evident ca-i necesar), m-as intreba in primul rand cine ar putea sa organizeze un asemenea curs (eu, de exemplu, n-as putea sa dau lectii in acest domeniu, pentru ca nu ma pricep), cat ar costa, cat ar dura, cum s-ar materializa, cati cursanti ar exista… si s-ar putea sa descopere ca-si pierde degeaba vremea militand impotriva unu lucru frumos in teorie, dar imposibil de tradus in practica…
poate ca un astfel de curs nu invata pe nimeni cum sa fie genial. dar l-ar putea invata pe genial cum sa scrie ca sa-si vinda cartile.
buna observatia lui liviu – daca avem cu cine. si cred ca o abordare prea modesta, dar asa e liviu… sint sigur ca ar avea multe de spus unor tineri aspiranti la gloria literara.
Eu i-am felicitat pe cei care au avut ideea sa infiinteze un curs de literatua SF. Ei simt ca sunt sincer. Aici, eu mi-am exprimat o parere, nu am facut o critica a initiativei de a scoli niste tineri. In fond, fara noi, ‘batranii’, nu apar tineri scriitori si invers, daca nu exista supravietuitori, nu are cine sa-si aduca aminte de noi. Nu vreau sa-mi cer scuze pentru ca am si eu o parere. Parerile sunt impartite si nu le imparte grupul polarizat in jurul domnului Haulica. Parerea este formata din 5 posibilitati care se opun demersului: un invatacel scolit sa intalneasca un profesor bun teoretician sau unul talentat, un invatacel talentat sa intalneasca un profesor scolit sau unul de talent, un profesor bun teoretician sa scoleasca un tanar bine informat sau unul talentat si un profesor talentat sa aiba ca elev un tanar scolit sau unul doar talentat. Imapartiti cele 4 posibilitati, sa vedeti cate aranjamente ies, apoi calculati care ar fi probabilitatea ca un profesor documentat si talentat sa scoleasca un tanar documentat si talentat, asta fiind cheia succesului. Despre tineri nu stiu nimic, dar, daca ma gandesc bine, in afara de Mircea Oprita, nu vad nici un potential profesor de ‘creative writing’ si nu cred ca dansul ar marsa la un asemenea demers. Cea de-a 5-a posibilitate negativa este cadrul general social-politic si economic romanesc. Nu are rost sa discutam cate mii de piedici rezulta din aceasta ultima, dar decisiva, posibilitate. In timp ce americanii fac o demagogie a bogatiei, mioritici, noi, romanii, facem o demagogie a saraciei. Aveti in aceasta sumara interventie si raspunsul la intrebarea: ‘De ce nu si un Nobel pentru un roman?’ Sau un Nebula, sau un Hugo.
Buna asta cu sexul.
e bine ca rezonam la argumentele celor care risca asemenea clasificari si judecati de valoare. discutia este deosebit de interesanta, trebuie sa recunosc. e ca un joc de strategie
da, da, da! fiecare la ce argumente … rezoneaza!
Feri, şi cu toate astea mi se pare imposibil ca dumneata să nu fii influenţat de nicio carte, de niciun scriitor. Chiar şi cei care n-au citit o carte în viaţa lor sunt sub influenţa unei cărţi, chiar dacă nu sunt conştienţi de asta. Nişte tehnici tot foloseşti, chiar dacă nu tragi cu ochiul în vreun manual când o faci. Şi ele sunt învăţate, nu înnăscute.
Întorcându-mă la Dali, sau la Picasso, ambii au adus ceva cu totul nou în lume. Ambii au trebuit să treacă prin cel mai acerb clasicism înainte. Dali îl admira pe Vermeer şi asta se vede prin toţi porii celor mai şocante opere ale sale. The point is: nu avem alte instrumente pentru a lumina împrejur, cu propria noastră fiinţă, decât cele deja inventate. Şi dacă inventăm unele noi, tot de la cele vechi pornim – o nouă generaţie. Nihil ex nihilo.
Mă întrebase domnul Lăzărescu ce e originalitatea. Io cred că nu există aşa ceva.
P.S.: Chiar dacă putem presupune că lucrurile s-au schimbat mai puţin de-a lungul timpului în sex decât în literatură, chiar şi când facem sex, suntem influenţaţi de alţii, care făcură sex înaintea noastră. Nu facem sex cum se făcea în Renaştere, sau în Neolitic, sau la curtea reginei Victoria
Stai sa zic si io ceva:
In afara de cei cativa care tac si fac (adica scriu SF si mai posteaza oarece proza pe aici si pe aiurea) restul mai produc si altceva decat discutii interminabile de genul idei de dragul ideilor care de obicei raman “ca-n tren”, si vice-versa, “nu ne place nici o idee care nu e a noastra”?
Poate cei care au emanat ideea “creative Writing” ar trebui sa nu se rezume la “Wow! Ce minunat ar fi daca am avea si noi CW? Ce vis frumos!” Poate ar trebui sa vada ce presupune chestia asta, daca are cine sa predea asa ceva in Ro, cat costa/ budget, etc si apoi sa vina cu propunerea concreta: Asta vrem sa facem cu ‘profesorii astia’, daca sint x interesati care sint dispusi sa plateasca y lei.”.
Pe partea cealalta, domnul Victor Martin, nu agreeaza ideea, si pare ca argumentele sale sint fie ca:
1. nu are cine sa predea (adica nu e nimeni in stare de asa ceva), de unde se trage concluzia ca scriitorii de SF romanesc in viata sint slabi, deci SF-ul romanesc e la pamant
fie ca:
2. sansele de a avea un rezultat bun, adica sa apara un scriitor, doi cate de cat bunicei in urma unui astfel de demers sint practic nule, deci efortul e practic inutil…
… si ajungem la concluzia ca SF-ul romanesc e mort de tot, si pute, si trebuie repede ingropat.
DAR, in acelasi timp domnul VM incepe practic un mic curs educativ in ale scrisului (putem sa-l numim creative writing?) chiar in articolul de fata. Asta dupa ce aflam ca nu prea are cine sa ne invete astfel de chestii, si ca demersul in sine e un rahat importat de la anglo-saxonii care scriu numai rebuturi (ca acel nasol Nail Gaiman, huo!) si care stiu numai cum sa-si dea premii. Ohooo, si romanii si-au dat premii intre ei, insa se pare ca nici la asta nu ne pricepem, premiile noastre fiind mult mai nashpa decat ale lor… Ar mai fi de spus ca ei sint in stare sa scoata cateva sute ca carti pe an (multe slabe, dar 10 tot gasesti foarte bune), sa traiasca din scriss, sa aiba reviste, sa organizeze workshopuri de “creative writing”, iar NOI NU!
Va urez spor la batut apa in piua! Eu unul renunt…
@ Vlad , normal că sunt influenţat, numai că toţi scriitorii pe care îi admir şi de la care am învăţat sau mai învăţ i-am descoperit citindu-le opera şi observându-le tehnica. La unii mi-a plăcut ce am văzut, la alţii ba. Sunt scriitori mari, recunoscuţi şi admiraţi de aproape toată lumea care pe mine mă lasă absolut rece şi în concluzie chiar nu mă interesează ce tehnici sofisticate de scris au avut. Tocmai de asta şi atunci când mi-am pus votul am ales varianta de răspuns cu : depinde cine va fi lector. Sunt foarte dispus să ascult un scriitor pe care îl admir, în ideea că dintre cele prezentate voi găsi ceva de băgat la cap şi de folosit ulterior, dar n-aş fi dispus să pierd vremea cu orice lector.
Vezi, mi-am amintit de şcoală…aceaşi materie predată de un profesor era o desfătre, predată de altcineva devenea un chin.
Pana la urma, ar fi taaaaare interesant sa stim cine a raspuns “Da, in calitate de lector”…
Aspoiu: ai uitat sa precizezi ca 90% din scriitorii de bestseller-uri americane sau de aiurea au trecut prin niste “mici” ateliere de creative writing (in domeniul care ne intereseaza, Clarion a dat cateva zeci de premianti Hugo si Nebula).
Interesant e si cazul Carlos Luis Zafon, care a devenit vedeta abia dupa ce s-a mutat la Los Angeles si a trecut prin masinaria americana de fabricat scenaristi.
Dincolo de controverse, un astfel de curs tocmai a inceput la Iasi. E drept, nu centrat pe sf… Am auzit despre el, n-am fost. Ca nu-mi permite programul.
@Stefana: Ar fi interesant si util daca ai trece pe acolo, macar sa vezi despre ce este vorba. In cazul in care ai reusi, am aprecia daca ne-ai impartasi parerile tale despre acest curs. Si, fii sigura, nu numai noi, ci toata comunitatea sefe. Succes!
E miercurea, la ora 18. Adica, atunci cand eu tocmai fac paginile la gazeta unde cu unor lucrez. Un link pentru sumar va pot da, totusi:
http://www.dandobos.ro/index.php?mod=article&cat=Noutati&article=63
Dan Dobos…
instructiva lectura.
Pe bune, a remarcat cineva ca la americani se scrie dupa reteta? Si reteta aia le baga bani in buzunar. Lucru valabil si pentru scenariile de film, de serial, etc.
E drept, trebuie sa ai idei, dar modul in care pui ideile in pagina se face dupa reteta. Totul este industrial la ei si aduce bani.
Deci… ne intoarcem la discutiile de dinainte de ’89, cand toata lumea se gandea cat de culti suntem noi si cat de consum sunt americanii si ca arta se face de amorul artei. Parerea mea de neofit – literatura trebuie facuta pentru cititor si pentru buzunar! Lumea e grabita, obosita, tracasata, stresata. De ce sa nu primeasca, in final, ceea ce se asteapta de la scriitor. Iar scriitorul de ce sa nu scrie ce vrea cititorul? Dupa reteta. Credeti ca atunci cand ajung acasa, dupa inca o zi de sedinte, conference call-uri, rezolvari de probleme, alergatura, etc, imi arde sa filozofez, sa citesc Joyce, sa-l descopar pe Camus, sau pe Natalie Sarraute si Alain Robbe-Grillet sau imi arde, spre nemultumirea unora, sa citesc prostiile lui Harry Turtledove si seria sa despre Tosev 3? Pe pariu ca n-o sa ghiciti. Prefer Tosev 3.
Deci hai sa lasam balta discutiile sterile si sa deschidem naibii cursul ala pentru ca, in fond, ce naiba este un cenaclu?
asta cu “ce naiba e un cenaclu” e misto de tot. de ce-or face americanii aia cursuri in loc sa faca cenacluri, frate? iata ca inca o data am gasit noi solutia originala. (sa inteleg ca dobos ii lasa pe cei de la quasar fara obiectul muncii? nu cumva una-i una si-alta-i alta? ca de cenacluri n-am prea dus lipsa intr-o vreme… dar nu prea stiu sa fi aparut de-acolo scriitorii aia cu “stiinta de a scrie”)
si inca ceva: chiar ai vrea sa nu fi existat joyce?
Uite ca Dan Dobos are deja un program destul de misto, zic eu care nu am habar…
Suna bine.
asa e bine?
ok. deci comentariul meu a ajuns in spam probabil. n-o sa mai las adresa web cu wordpress… bine de stiut. baieti,scoateti comentariul ala din spam pliz
Avand in vedere ‘compilatiile’ postate, eu il trec pe MDP in categoria celor care predau ‘creative writing’ fara sa ne spuna
Michael, te rog sa citesti ceea ce am scris. Cand aveam 17 ani citeam, cum ti-am mai spus, ceea ce trebuia. Imi faceam cultura. Acum nu mai am putere. Pentru ca sunt obosit. Spre diferenta de o multime de alti oameni, eu muncesc. De la 8 la 19 fara pauza, de multe ori, iar la 21:30, de obicei, dorm. Si asta o stii. Deci ce-ai vrea sa citesc? Cine n-are serviciu poate sa-l descopere pe Joyce la 50 de ani. Eu, cateodata, mai am si-un fiu de care sa ma ocup, si o casa de care trebuie sa am grija, si o Romanie care ma-nconjoara. Scuza-ma, deci, daca revin si-ti spun ca pentru un om care munceste cu adevarat, este putin probabil sa mai existe, la varsta mea, timp pentru Joyce.
Pe de alta parte, poate n-am fost destul de explicit – cenaclul a fost scoala de literatura la noi. In lipsa de cursuri. Nu uita ca prin state se studiaza si la universitate.
Si, ca s atermin, vezi scriitorii optzecisti, de sf sau nu – cenaclul de luni e un alt exemplu. Aia de unde or fi aparut?
Si, Mike, chestia cu lucratul e valabila incluzand sambeta si, de multe ori, duminica. Asta, asa, ca sa-ti faci o impresie despre ce inseamna munca cand vrei sa te si alegi cu ceva de pe urma muncii tale. Gandeste-te, doar, ca eu de la 1 august 2007, cu exceptia unei saptamani de concediu in 2008 si a doua zile in 2009, n-am mai avut concediu. Ce-ar trebui sa citesc? Ai ceva sa-mi recomanzi? Eu ma bucur ca mai am forta sa deschid o carte, dragul meu.
Si, sa stii, aviz si altora, ca incep sa-i inteleg pe americani din ce in ce mai bine, including chestia cu referirea la cultura pe care o avem noi. Qui prodest, in real life?
Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand scriu incerc sa multumesc cititorul, in primul rand. Si pentru asta, folosesc orice resursa de autoperfectionare la care am acces, pe langa propriul gust. Accesul insemnand mai ales timp disponibil, fiindca la mine chiar e complicata situatia. Saptamana de lucru de 6 zile, de dimineata pana seara… La cursul lui Dan puteam ajunge doar daca se intampla sambata, e unul dintre regretele mele. Pe de alta parte, sincer, eu nu pot scrie aplicand mecanic reteta magica.
La mine e foarte grav,…asta însemnând că e cazul să mă gândesc serios la a mă lăsa de scris pentru public, pentru orice fel de public. Asta pentru că nu am nici un fel de reţete şi chiar mai mult, atunci când povestesc ceva rămân doar eu cu povestea, nu mă interesează nici cititorii şi nici aşteptările nimănui. Am o poveste de spus şi o spun, aşa cum pică bine sufletului meu, iar domnul cititor, dacă se întâmplă să fie pe aceaşi lungime de undă cu mine, dacă este interesat de subiect şi scrierea mea nu i se pare total indigerabilă, atunci va citi. Dacă vrea să citească altceva mă bucur, numai să citească. Iar dacă ştie exact ce vrea să citească dar nu găseşte în cartea mea şi caută inutil ba într-o carte ba în alta, atunci cel mai bine ar fi să pună mâna şi să scrie.
Prima dată când am scris am făcut-o tocmai pentru că m-a enervat şi dezamăgit un mare scriitor, m-a supărat întratât încât m-am aşezat şi am scris o carte, asta pentru că ceea ce vroiam să citesc nu exista şi ce exista am considerat că nu merită citit.
Asta despre mine, însa eu sunt total atipic, atât ca cititor cât şi ca om, aşa că nu trebuie judecată problema după cum o percep eu. Cel mai bine ar fi- cred eu- să nu fie problema asta judecată în nici un fel. Să se facă ceea ce trebuie făcut şi să lăsăm timpul şi generaţiile viitore să decidă dacă ne-am pierdut vremea sau am făcut ceva util pentru căa suntem oricum la mâna sorţii. Dacă un profesor prost va ţine cursuri plictisitoare unor studenţi străluciţi se va alege praful, la fel şi dacă un profesor genial va încerca să înveţe nişte afoni să cânte, însă există şi posibilitatea ca un profesr acceptabil să se ocupe de învăţăcei talentaţi…
Singurul mod în care putem afla este să încercăm.
Cititorul asta e o creatura destul de misterioasa, totusi. Asta te invata, in primul rand, experienta de cenaclu. Vezi, in receptarea altora, fete ale textului tau la care nu te-ai fi gandit nici intr-o suta de ani. Dar iti trebuie si nervi tari…
eu am scris… nativ. ceva realist care parea sf. la naiba, imi era greu sa recunosc ca eu chiar traisem acele… chestiuni.
.
cert e ca intr-o zi am citit suplimentul de la un ziar (sa mor de mai stiu care, dar cred ca Libertatea) in care nenea Mihailescu (nu stau sa verific, e tipul care povesteste despre … cultura la ore dintre cele mai bizare) scria pe 2 pagini MARI de ziar… despre romanul Onei Frantz
am citit si am zis ca pot scrie si eu un roman.
atat am gandit pe moment.
apoi, cand am ajuns la Solaris si am cunoscut lumea… pe viu… am zis ca pot scrie in asa fel incat sa pot fi tradus in engleza si sa am si succes.
dar astea au ramas doar ganduri. nu am facut NIMIC CONCRET ca sa-mi ating aceste… vise. pentru ca intre timp a trebuit sa ating altele
adevarul este ca… de cand scriu nu mi s-a parut vreodata ca cineva imi ia locul, ca ma ameninta, ca are ceva ce eu meritam, ca n-are ceva ce eu am, ca lucrurile nu stau exact cum trebuie, ca altcineva imi face rau, ori ca isi face rau, ori ca ceea facem nu e corect.. etc.
treaba e cat se poate de clara. ne traim viata si ceea ce lasam altora sa vada din ceea ce suntem este… ori ceea ce nu putem ascunde, ori ceea ce ascundem perfect ca sa nu se vada si reusim sa si nuantam, ori ceea ce avem impresia ca… conteaza si ceilalti vad, dar si varianta negativa a acestui fapt. ce sunt sigur e ca TREBUIE sa existe un for… care sa stabileasca daca noi facem ceea ce trebuie… sau doar ii incurcam pe ceilalti, ii deraiem de la treaba pe care o au, ii pervertim si le distrugem visele, le aratam prea multe lucruri pe care nu doresc sa le vada, intervenim in viata lor si-i convingem de adevarul nostru. si nu stiu daca e chiar corect, inca nu stiu daca e normal si ce fel de… soarta tampita mai e si asta. mai ales cand aberam de dragul de a scrie ceva diferit, fara a ne gandi la consecinte. de nici un fel.
ok!… nu-s de acord nici ca nu insemnam nimic pentru nimeni. si nici ca destinul nostru e sa-i distram pe ceilalti si atat. evident, avem un rol, un loc si o soarta… pe care am decis sa le-o impartasim celor din jur. dar asta nu ne face nicicum pe langa ei, oricat de bine stim sa folosim cuvintele, si pe oricate culmi ne ridicam intre noi. cand iesim afara din “universul asta stramt” ca sa luam o paine sau ceva de genul asta… observam cu stupoare ca am scris degeaba si ca nu s-a intamplat nimic din ceea ce ne-am straduit noi sa dam de inteles ca e… bine, ca suntem niste insignifianti pe care multi oameni din realitatea noastra nu dau nici o para chioara.
d-aia zic ca e cazul sa ne vedem lungul nasului si sa ne stabilim cateva criterii in functie de care sa putem sa ne ferim de exagerari, aberatii si modificari perverse ale realitatii. suntem doar oameni, deci e clar ca avem nevoie sa stim cum se face o treaba cum trebuie. cursurile astea sunt ca orice altceva, normal, decent, real si palpabil, in functie de care putem stabili strategii, realiza sisteme si prelucra informatii. ar trebui sa fie ceva obligatoriu. pentru ca geniile, in acceptiunea majoritatii oamenilor sunt indivizi iesiti din comun, DAR NU EXTRATERESTRII!
hai sa uitam ca ne-a dat prin cap vreodata ca suntem Dumnezei. si sa ne prefacem ca nimeni n-a crezut despre sine tampeni asta
si nici n-a dat de inteles asa ceva…
Dan Dobos nu tine un curs “creative writing”la Iasi?
sagy: you’re late to the party, citeste o duzina de mesaje mai sus.
[...] comercial (din literatura de gen, sau nu). Unii (Michael Haulica ) au argumentat pro, altii (Victor Martin ) au desfiintat ideea cu [...]
Leave your response!
sondaje SRSFF
În acest moment nu sunt sondaje active.arhiva
rubrici
calendar
SRSFF recomandă: de ascultat
SRSFF recomandă: de citit
SRSFF recomandă: reviste online şi site-uri
edituri & librării recomandate de SRSFF
bloguri recomandate
etichete
cele mai recente articole
Cele mai comentate articole
comentarii recente